Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Mai 2012

Bine ai venit , cochilie slută și veche !!! Nici nu ai idee ce nevoie am de tine !!! hai îmbracă-mă și lasă-mă să mănânc mizeria ta. E mai plăcută la gust decât mizeria altora. Tu ești un scut puternic, nicidecum o cochilie. Știu că o să mă iubești la un mod atât de egoist în care nu o să mă lași să mai ascult muzică, să vorbesc cu oamenii, să iubesc animalele. Știu că o să vrei să arăt bine și o să mă faci să urăsc mâncarea din nou, știu, știu, o faci de dragul meu. Bine ai venit oricum !!! Ești caldă așa cum te-am lăsat, la fel de scrijelită de unghiile mele când încercam să mă eliberez de tine! dacă mă crezi nici nu știu de ce am ales să te părăsesc în mijlocul străzii și să trăiesc. habar nu am ce m-a apucat cu trăitul ăsta.  Hai iartă-mă și primește-mă ca pe fiul rătăcitor!!! Promit că o să fiu cuminte: nu o să mai scriu nimic, nu o să mai desenez, nu o să mai ascult muzică, nu o să spun nimănui povestea noastră de dragoste dragă cochilie slută! O să fiu mută ca și tine!

Acum că te-ai întors află că ieri nu am mâncat nimic și am băut vodka. Aș fi mâncat niște nasturi dintre aceia pe care i-am cumpărat ieri. Nici azi nu o să mănânc , o să vezi. O să fiu cuminte, cuminte, cum numai noi știm. O să închid calculatorul și o să mă uit masochist pe geam cum oamenii trăiesc. Eventual o să mă mai duc la muncă, dar te iau cu mine. NU o să mai rămâi singură în dulap niciodată! Hai să lăsăm acolo doar cadavrul meu tânăr pe care l-am pitit acolo și să ne vedem de povestea noastră, de simbioza noastră perfectă: eu , un limax împuțit și plin de bale, tu cochilia slută și veche!

uite, îți fac o dedicație , tocmai ca să îți arăt ce mult te iubesc !

Read Full Post »

Azi am stat pe o bancă. Am așteptat pe cineva.

Și cum priveam în stânga și în dreapta să îl văd pe acel cineva, pentru prima oară l-am văzut în mărul unei fete care îl mânca grăbită spre metrou. mai târziu l-am văzut în zâmbetul tipului care mi-a lăsat un ziar pe bancă(poate vrei să-l citești mai târziu!), dacă mă credeți, l-am văzut o clipă și în tanti aia mare și mov care s-a așezat la un moment dat pe bancă alături de mine și ofta din suflet în timp ce citea ziarul. L-am văzut apoi în gesturile greoaie ale unui bătrân care se căznea să coboare dintr-o mașină neajutat de nimeni.

Apoi deodată s-a făcut lumină și soare. Cineva a zâmbit, cineva mi-a zâmbit. Am zărit zâmbetul Cinevaului.

Cineva e aici și acum.

 

….. Să știți că mai există și nebuni fericiți, chiar dacă vi se pare imposibil. Nebunii sunt fericiți atunci când uită să mai trăiască și îi trăiește timpul pe ei.

Pe mine mă trăiește un cuvânt scurt. Exact. Mă trăiește. Poate sunt doar nebună, poate sunt doar fericită, poate sunt ambele, dar cine are răspunsul la aceste întrebări fundamentale? parcă știm de ce suntem aici, pe pământul ăsta…

Later edit: Un om pe nume Dali, pe care unii îl consideră geniu, alții nebun spune(a): ” A începe să te naști, e deja un mod de a nu muri!”

Read Full Post »

Sunt niște cărți care întotdeauna m-au ademenit. Genul de cărți care conțin mister, didactic ori nu, cărți care te transformă, îți aduc aminte să fi cine ești cu adevărat. Sunt cărți fără coperte, cărți atât de atrăgătoare prin goliciunea lor, cărți care îți sugerează ce pasiune ascunsă mistuie în paginile ei, ce non-povești extraordinare o alcătuiesc,  o construiesc pe interior. Sunt cărți care sub aparența prafului care le acoperă strălucesc în toate culorile unui caleidoscop.

Nu poți însă să citești această carte decât dacă respecți anumite reguli.

În primul rând, trebuie să ai mâinile foarte delicate, pentru că paginile acestei cărți sunt atât de subțiri și sensibile încât se rup la o simplă întoarcere a paginii. După ce mâinile îți devin delicate trebuie să înveți să privești. Ochii noștri nu sunt pregătiți, nu sunt antrenați din naștere să citească acest gen de litere pe care le conține cartea despre care vorbesc. Va trebui să citești multe mizerii de cărți de duzină și câteva cărticele bune și să le poți înțelege scrisul pentru a putea să citești măcar primele litere ale acestei cărți misterioase și atrăgătoare.

Și după ce faci toate eforturile să poți să citești această carte multpreadorită ajungi să o iei în mâini și să observi că această carte fără de coperte e închisă cu un lacăt mare, ruginit dar viguros. Știi doar atât: tu nu ai cheia de la acest lacăt!

Lași cartea din mâini înapoi pe raft și pleci mai departe singur și dezamăgit! La ce bune mâinile delicate și ochii vigilenți dacă nu ai putere să rupi un lacăt nenorocit?

Cărțile nu sunt pentru toată lumea.

Read Full Post »

Nu am putut să parcurg niciodată travaliul morții cuiva drag. Atunci când a murit Pina, femeia care avea grijă de mine și care m-a crescut, am murit cel mai rău. Ea era prietena mea, mama mea, sursa imaginației mele, inspirația mea de atunci.

Ea era Îngerul meu protector.  Nesuportând trauma dispariției ei, l-am inventat pe Taita, prima mea Fantomă de la Operă. Taita era un scrib egiptean cu ochi negri și calzi, care mă ajuta întotdeauna să trec peste realitate. Substitutul Îngerului meu păzitor mort.

Mi-am creat întotdeauna realitățile mele în ceea ce vedeam în jurul meu: în două bețe de chibrit arse văd doi copii care s-au jucat pe afară toată ziua și ajunși în casă pe seară sunt plini de praf și cu fețele înnegrite de la atâta joacă. Într-o pereche de degete ridicate aș putea să înțeleg: ”Îmi pasă de tine!”, într-un ochi însângerat văd un tânăr care cară doruri grele în spate, întocmai lui Atlas.

Am o prietenă care vede lucrurile diametral opus. Mi-ar spune : ”Iar te joci cu bețele de chibrit scârboase și negre? NU vezi ce te-ai murdărit pe mâini?” sau ”Fată, ce proastă ești, ăla te înjură , nu îți spune că îi pasă!!!”. Nu vreau să știu ce ar putea să îndruge despre ochiul însângerat.

Putem să alegem oricare din aceste viziuni, ori putem  alege calea de mijloc, ceea ce e de preferat.Dar niciodată nu îți închide imaginația într-un stup cu albine flămânde!

Până una alta, your choices are half chance, so are everybody else”s. 

Read Full Post »

Colecționarii sunt niște persoane teribile. Nu mi-au plăcut niciodată. Doar că uite azi mă joacă singur rolul ăsta de colecționar. Azi am colecționat niște:

 

 

 

” Azjung!

bătaie de jos , e in regulaz, iți rupe capuș.

poate începiuse deja, sunt curis cât mai rezista,  dar chiar imoi pare.

da, un alt fel de as pune sin senin si nu numai ,

esti cuva paranoică”?

”aiurera, auiurea”  orice poate spune asta., un plus nenencesar cuvintelor

și o să ne ma azim? am ramas siomgur,

ne imleticim pt ca

ca o reliva

am vazut ce inseamna afdancimeaa!

stângaci. dar din fufulet.

nu maisppoin niminc vorect, nu esist si mie…

sa fiu haunele care te

mă dezbaracă.

si porispa, vrând-nevrâns, se trece in alta etapa alchomoca

la care esti loiber sa nu

inteșegi ? nu stiu, timt trist

nu am nici o paparare, sau inaopi nu realizez

azi ca ne intalcnim, siurea prin…

atat de iuncet, ziua întreabă, atat de lipsitat de

undevha

cand am citrit…o sa spun numai nimernicii, cand nu isi mai au semsiul.

Ajutoer!!!!

nu estista asa cega

cu acewleasi vuvunte, bubinte

de domoneata m-am stand umfalt

da, eu de bădoresc

ce minuenne!

onirice orice.”

 

 

 

Acte ratate în plural. Sublim. O poveste a vieții pescuită din cuvinte noi, greșite ziceți voi , scoase din context și reproiectate să îți spună altceva.

Și în timp ce le scriam aici mă gândeam dacă nu cumva fac un sacrilegiu oribil că le las să se joace pe aici. Apoi mi-am dat seama că măcar o dată în viață ar trebuie să le dăruiești oamenilor un ”mmmm” delicios, din suflet. Ce dacă o să-i doară în cur și o să se mire de nebunia ta, merită și ei un sărut din Olimp.

Cu toate că ei o să interpreteze ”mmmm-ul” tău ca o scremere vestitoare  de travaliu excremențial.

Read Full Post »

Dicton: ” Mama, cât au nevoie oamenii să doarmă?”

                                                            Fata de ghindă, 5 ani.

 

Ieri m-am uitat la oameni în metrou. Pot să recunosc un insomniac dintr-o singură privire, mă gândeam atunci și am alunecat într-o stare de visare  care s-a soldat cu ajungerea mea în celălalt capăt al Bucureștiului fără intenție.

……… pentru că în somn am murit de fiecare dată. Somnul e o binecuvântare pentru cei care refulează ideea normală a somnului. ȘI mai departe este vorba de ce apărare are fiecare.

Eu una joc un rol de psihopată cu somnul. Mă mint că nu știu că e moarte iar la trezire mă mint că n-am pierdut ceva din mine prin somn. De fapt, ceea ce se pierde e irecuperabilul. Nici o lucrare dentară nu ar putea să-mi refacă bucățile din dinți pierdute prin somn, nici zece seturi de extensii nu ar putea să-mi înlocuiască firele de păr cedate pernei prin somn, nici o cremă placebo-minune din lune nu ar putea să-mi șteargă ridurile fine dobândite în somn.

După furtună urmează o tăcere monumentală. După insomnie urmează un somn comatos în care inconștientul tău umblă bezmetic pe toate câmpiile Elizee posibile. Te trezești când nici săracul inconștient nu se mai suportă pe el însuși. Te-ai trezit.  Acum apărările sunt instalate, platoșa încorporată, masca falsă a conștientului intră în firescu-i rol. Te uiți în oglindă: bucăți dintr-un dinte lipsesc, fire de păr moarte sunt pe pernă, riduri fine sunt sculptate pe chipul brăzdat de cearcăne. Durerile reapar în umărul stâng, nările ustură de atât aer nefiresc, plămânii au tendința de a eșua la fiecare secundă.  Ochii??? Ei da, ochii aleargă bezmetic după percepțiile senzoriale necesare.  Pentru că e nevoie de echilibru după somn, omul privește, respiră, miroase, înghite în sec, își atinge părți ale corpului. Poate vrea să se asigure că nu a murit nici de data aceasta.

Mai târziu, intervine vocea.  Gata . Masca e repusă în funcțiune total. S-a aprins lumina. Primul cuvânt al omului dimineața e ca sunetul de pornire al Windows-ului . E certitudinea că nu suntem morți. Căci vocea înseamnă că viața poate continua. Până la următoarea moarte.

Pentru mine, somnul e ironia morții. Râd de moarte prin somn, mă joc cu ea. Partenerul meu de joc e moartea.(nu știu dacă există alt partener pentru altcineva). În timp ce mă joc de-a somnul cu ea, mă gândesc că poate moartea se va păcăli, va crede că am murit cu adevărat și mă va șterge de pe catastif. Voi deveni nemuritoare din secunda în care moartea mă va sări.

Uneori omul se întreabă dacă nu cumva își dorește să moară dacă nu vrea să doarmă. Insomniacii ăștia nevrotici suntem noi, grupul celor prea neserioși ca să putem juca rolul ăsta fals cu moartea. Noi suntem ăia cu Toma Necredinciosu”.  Noi o vrem pe aia adevărată. Moartea veridică. Noi suntem Grupul-oamenilor-prea-sinceri-pentru-a-se-mai-juca-de-a-moartea, Grupul-răzvrătiților-împotriva-măștii.

Doar pentru că am mai multă viață în mine nu înseamnă că ar trebui să fiu pedepsită să dorm la fel de mult precum ceilalți oameni.  Eu n-am nevoie de atâta somn.

Insomniacii suntem o altă specie de maimuță mai evoluată care nu mai are purici de tare mult timp, dar se mai scarpină din când în când și asta dintr-un gest reflex, dintr-un stereotip greu de uitat. Noi am înțeles că trebuie să acceptăm  moartea ca pe un sens fundamental și am ales o altă cale prin care să ne scurgem către.

N.B. Cine vorbește la persoana întâi plural??? Freud spune că schizofrenicii. Eu cred că cei care vorbesc la persoana întâi plural știu ceva.  Sunt cei care au înțeles că în fiecare din noi există un infinit, o multitudine de eu, o sumă de identități în scurgere către.

Read Full Post »

Un copac fără rouă. Am visat un copac fără rouă. Fără ideea de rouă. Un copac atât de trist și singur. Dacă roua ar înceta să se producă (da, să se producă!!!) am putea spune că lucrurile se vor degrada precum culorile dintr-un colaj al lui Andy Warhol.

copacul acesta , atât de înțelept, atât de auto-cuprinzător, acest copac nu știa ce înseamnă roua. Auzise și el de la alții. ca să nu ma spun de sentimentul de a simți roua. Nimeni nu știa acest lucru însă. Copacul să lăuda în fiecare zi celorlalți copaci din pădure că de dimineață l-a udat roua nemaipomenit!!, extraordinar!!!! ce să mai, până la suflet!!!

Asta până când roua a auzit zvon pe la urechile ei că neobrăzatul ăsta de copac se lăuda  cu zilnice aventuri erotice cu ea. Hmmm! și atunci roua s-a hotărât să îi facă o vizită domnului Copac, să se întâlnească cu adevărat cu neobrăzatul ăsta.

Doar că după întâlnire, domnul Copac nu s-a mai lăudat niciodată că s-a s-a întâlnit cu  domnișoara de Rouă.

În fapt, de atunci tac mâlc amândoi, nu scot un singur cuvânt niciunul. Acesta e pactul dintre domnul Copac și domnișoara de Rouă : ”ne vom întâlni de acum încolo în fiecare dimineață dacă și numai dacă nu vom spune nimănui despre întâlnirea noastră” ….

..Și de atunci roua și copacul tac și nu își dezvăluie secretul simbiozei lor perfecte în veci.

Poate doar în vise.

Read Full Post »

Older Posts »