Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Iunie 2012

Ottoisiris este un cufăr plin cu inimaginații. Niște lucruri , niște poveri, dansuri și fantasme pe care voi nici măcar nu vi le puteți închipui. Dansuri fugare printre zece mii de lumi, saci cu poveri în care Ottoisiris  a ferecat monștrii mitologici, dragoni construiți din bucăți strălucitoare de sulf, strălucitoare ca și când în compoziția acestui sulf s-ar regăsi pietre prețioase în caleidoscopice culori.

În acest cufăr al lui Ottoisiris , acesta  ține toate inutilitățile pe care le-a cules de-a lungul timpului, de-a lungul celor zece mii de ani în care porii acestui cufăr respirau alte flori, alți nori spuneau povestea vieții, alte beri curâțau gâtlejul cufărului. În cufărul domnului Ottoisiris dorm în pace cerbi și căprioare arhetipale, cerbi ca un gadget perfect, căprioare cu gene lungi ce clipesc a fericire în soarele castaniu. Ottoisiris a avut grijă să își populeze și copuleze cufărul cu tot felul de excentricități: biblii albastre din porțelan, prăpastii în care zăceau flori de lămâiță și miros de struguri, colaje din nori albastri si albi, țigări roluite în broboane de transpirație și fumate cu degetele mici de la picioare, Larii feminine din lut ars, cu pântece proeminente și șolduri pline pe care Ottoisiris le atingeacu degete excitate, cutii mici de metal în care avea kitul perfect cu ajutorul căruia putea să își administreze drogul preferat: Tedelysid.  Ottoisiris avea în cufăr chiar și fluturi galbeni cu negru, combinația lui preferată de culori, fluturi galbeni ce crescuseră într-un cap castaniu mai deunăzi, mai avea căni cu ceai în care își picura în fiecare dimineață picăturile lui de mercur din ochiul drept obosit și resemnat.

Dacă tot a venit vorba despre ochiul drept al acestui Ottoisiris , trebuie să știți că el este stăpânul tuturor lucrurilor din cufăr. Este generalul lor, stăpânul garnizoanei inutilităților,  le putea face și strica de  zece mii de ori, își putea aranja acest cufăr al lui în toate felurile posibile, ca o mutare continuă de mobile prin camere albastre și galben nebun.  Și despre acel ochi drept aș vrea totuși să vorbesc, știți, cu el am stat de vorbă  azi puțin, prin niște rafale de tun trase de pe Teatrul Național și de pe Camera de Comerț.

Acest ochi drept e un tânăr domn cu față de Leu ,mâini din necurgeri de mercur, picioare de cerb aselenizat, și abdomen plin cu mierea albinelor din cel mai înalt copac din jungla africană a Bazinului Congolez.

Acest ochi drept despre care doresc să vă vorbesc e singurul care mai știe o artă veche: to pacify the bees. Nu doresc să spun mai multe despre acest Ottoisiris , cufărul lui și acest ochi drept cu cap de păpădie.

Poate acest pasaj dintr-un documentar Human Planet vă va face să înțelegeți cum miroase cufărul acestui misterios Ottoisiris.

Read Full Post »

Să trăiești în afara timpului. Iată o treabă interesantă. Mă întreb cine se ocupă cu treaba asta. Cu făcutul oamenilor să trăiască în afara timpului. Oricum l-ai numi, oricâte litere i-ai adăuga cuvântului , acesta rămâne același. Același cuvânt fără nume.

Nenumitul. Poate posibilul(sic!).

E ceva misterios în manifestarea nenumitului, întocmai acelei picături de transpirație de pe pielea ta sau a altcuiva, care știi că este destinată degetului tău arătător.

Mia Wallace said: ” I do believe Marsellus Wallace, my husband, your boss, told you to take ME out and do WHATEVER I WANTED. Now I wanna dance, I wanna win. I want that trophy, so dance good. ”

Read Full Post »

Ora 23:00 de vară. Undeva, la o terasă în Capitală, tânăra se simțea privită insistent de unul din bărbații cu care venise prietena ei în oraș, la întâlnire. Ea venise singură, cum obișnuiește în majoritatea cazurilor în care se întâlnește cu cineva.

Tânărul care o privea insistent profită de un moment în care fata își căuta bricheta privind absentă prin toate  colțurile mesei. Își scoase bricheta din buzunar, se apropie de femeie și cu ochii spre ea spuse:

– Ai ochii fericiți, ești cumva îndrăgostită?

– Nu. Dar să știi că am băut, spune tânăra zâmbind sec.

– Ce ai băut? zâmbi tânărul surprins.

– Nu suficient ca să îți povestesc ție de ce am ochii fericiți au ba.

– Atunci ești supărată să înțeleg.

– Sunt teribil de supărată că sunt fericită. Crede-mă.

– Adică ți-e frică de fericire?

– Stai să mai luăm un rând și îți povestesc. Ce zici?

Tânărul făcu un semn unuia dintre chelneri și își trase scaunul mai aproape de cel al fetei. Fata eliberă mâinile din poziția defensivă în care se aflau și zâmbi la următoarea glumă a tipului vesel.

…..Ora 00.30, o cameră cu desene dintr-un bloc al Capitalei. O fată își face ritualul de seară al demachierii în timp ce gândește total adolescentin: ” Cum naiba gândesc bărbații ăștia când oferă , ca idioții, ocazia altui bărbat să-i facă femeia să râdă! Ce ciudat!”

Vine și gândul de pe urmă: ”Eu chiar m-am prostit în ultimul timp. M-am retardat!”

Read Full Post »

Tremurăm ca niște câini din sulfur în fața ei. Ajunși acolo unde oamenii încumetă să călătorească  doar călare pe harpii uriașe, unii dintre oameni înnebunesc, alții se iau la trântă cu moartea.

De fiecare dată lucrurile sunt făcute din hârtie filigranată și cerul se surpă în bucăți de tencuială mov și galbene. Suntem niște rânjiți, spune primul om ce apare la tv în timpul moțiunii de cenzură ce trece de sufletele de hârtie igienică. Înaintăm grăbiți înspre parcuri pline de flori, înspre cirezi de vite ce se mână singure, înspre sucul de mere dăunător intestinelor.

Un om se pune în pat din cauza unei durerei de măsele. Se pune cu partea dureroasă în jos, înspre pământ, ca și când  prin durere omul  e chemat de moarte în adâncuri. Perna pe care omul și-a pus capul obosit ascunde în interiorul ei un hău imens al durerii, un hău care se deschide în pernă în timp ce omul caută alinare. Se cască un hău exact din mijlocul pernei, se hască și e imens, se cască și îl înghite pe om cu tot cu măseaua dureroasă, cu toată asprimea durerii, cu toată abrutizarea sinelui, cu tot exercițiul travaliului chinutil. În hău sunt grifoni uriași care îi ciugulesc măsele din gură, lasând-i însă durerea fantomă. Mai sunt și niște troglodiți orbi care încearcă să îl curețe pe omul nostru de purici și păduchi.

Vine o manticoră și  îi spune:

”E frumos și în Infern, nu zic nu, dar știi ce să faci cu frumosul ăsta deodată ce ești la suprafață, la lumină? Știi ce să faci cu frumusețea Infernului când ajungi în Paradis? Nu știi,da. Nu știi.Tu nu știi ce să faci cu frumosul nici aici, în Infern!”.

Cete întregi de minotauri cu topoare în mâini sfărâmă  cu acestea dinții și măselele caramelizate ale omului nostru. Omul se supune, legat fedeleș de un trup alb, bătut de soare pe alocuri. Se aud sunete de clopoței și ochii omului, scoși din orbite, sunt fixați pe un dispozitiv special, făcut din bucăți imense de sulf ireal de galben și obligați să citească un manuscris alchimic despre Coniunctio Oppositorum.

Când s-a trezit, omul și-a adus aminte doar de manuscrisul citit. Și a urmat apoi un fir asociativ: în urmă cu ceva timp, un altcineva i-a spus omului nostru: ”Ești ca un dinam, omule!”.

iar omul, ciudat în manifestările lui, a făcut o altă asociație liberă determinată de bipolaritatea ființei sale. Aceasta:(de la minutul 1.00 până la 3.48)

 

Cum vrem noi să fie omul altfel decât ambivalent, bipolar, anima și animus, conștient și inconștient, când chiar Dumnezeu creștin e prezentat astfel???? Când acest dumnezeu, orice nume ar purta(chiar și misticism) nu e conștient de inconștientul lui , face omenirea să sufere și mai mult.

ce altceva decât ignoranța propriilor lucrări. Pentru că firea iubitoare și compătimitoare a lui dumnezeu este echilibrată prin enantiodromie de ură, cruzime și distrugere, catastrofa apocalipsei poate fi evitată de dacă dumnezeu devine mai conștient sau devine mai Om.

Dumnezeu e incomplet fără creaturile sale, pentru că dacă dumnezeu ar fi avut conștiință de sine, nu ar mai fi fost necesare creaturile conștiente. Creaturi, așa ca omul nostru. Omul nostru bipolar.

Aș zice că e vremea să îl doară și pe Dumnezeu câte o măsea. 

Read Full Post »

– o natură umană în diversitate,

– miros de cerneală,

-o fiolă de ”exprimarea propriei esențe”,

-un calup de  înfometare,

-explorarea tabu-ului,

– creioane pentru schițarea  în dungi  a lumii pe foi A4,

– o frunte cu o cută de expresie asemănătoare cu a mea,

-foarfece sinestezice,

-caleidoscop anatomic,

–  o  iluzie a  cercului,

– corpuri cerești ale unor zei neinventați,

– haos și dezordine fără precedent,

-un anumit disecționar ce poate fi citit doar cu ochiul din fundul capului,

– un pliculeț de ”să nu pierd nimic din ce nu am”

-două mâini cu miros și gust de Winston

– o forfecuță de sprâncene folosită în alte scopuri nobile,

– o folie de aluminiu pentru prietenii mei care vin și pleacă încărcați de daruri din partea mea.

–  cărți primite în dar de la aceiași prieteni

– biletul de ordine numărul 119.

Read Full Post »

Mă intreb uneori daca nu cumva este mai potrivit și firesc să privim lucrurile în asimetria lor decât să căutăm să egalăm totul în creierul nostru, să corectăm senzorial , și de ce nu, cognitiv realitatea , doar  pe motivul că posedăm această dorință irepresibilă de egalitate, simetrie, proporție.

Read Full Post »

Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădător.!

Fata de ghindă ar zice pe dos: Urăsc lașitatea, o urăsc, o detest, îmi vine să vomit când mă gândesc la ea, dar iubesc pe laș.  Ce e de făcut în astfel de situații??? …..mai ales când lașul a făcut și pe el de frică. de fapt cred că lașii sunt mereu murdari de  propria lor urină. Ăsta nu e un motiv să nu îi mai iubești , nu?

iar sunt la cheremul întrebărilor inutile, iar mintea mă comandă să pun întrebări inutile. Ca orice întrebare, de altfel.trebuie să încetăm să ne punem întrebări și să încercăm să le mai răspundem dacă dorim să ieșim din timp. știu că sună ciudat, dar se pare că răspunsurile se arată atunci când ori ai renunțat la întrebare, ori nu te-ai întrebat deloc. Așa trebuie descoperite lucrurile, fără căutări și renunțări, ci doar cu descoperiri.

 

Read Full Post »

Older Posts »