Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for August 2012

Ne frecăm mâinile ușor, ne relaxăm mușchii spatelui, zâmbim liniștit și înțelegător și începem să scriem o idioțenie splendidă. Panem and circenses, my brother!

Casino style, ne jucăm la ruletă. zâmbim înfierați toți. E ceva abscons între oamenii de la ruletă pentru că nici unul nu se privește pe celălalt. Această ruletă magică funcționează doar cu gaz ilariant. Dacă nu ai gaz ilariant în tine , nu merge treaba. Chix. Nasol, bănuiesc. ȘI când nu ai gaz ilariant în tine stai și te tot uiți pe gaura cheii la altcineva care are gaz ilariant să vezi cum face. Uneori chiar încerci să-i rupi ușa și să intri peste acel altcineva în casă. Ei bine. Cred că e vremea să răspund. Fata aceasta nu face nimic pentru a avea gaz ilariant: nu scrie pe blog aberații ca să șocheze sau ca să stârnească râsul. Eu așa sunt. De ce să fim curioși? Sunt Fata de ghindă, Ghinduța mi se mai spune.NU sunt o puștoaică de 18 ani emo, sunt o femeie de aproape 25 de ani. Și atât. Și tâmpeniile pe care le scriu aici. Atât se lasă cunoscut. Restul e pour les connaisseurs. Dar să nu delirăm prea tare totuși, nu sunt chiar Gala a lui Dali.

Dar sunt un om care a ales să nu mai spargă oglinzi și asta e binișor pentru ea. Realitatea e din ce în ce mai interesantă și observ că îmi oferă diversitate. Deci experiență, cunoaștere, evoluție. oho. Mai ușor. M-am halucinat până la capăt. Dar pe acel drum sunt. ȘI e foarte ok până acum.

NU dețin toate răspunsurile din lume dar aș vrea să dețin cât mai multe răspunsuri despre mine. adică despre lume, cum spuneam. știu că nu le pot afla pe toate, nici nu există toate în prezent pentru că întrebările se adâncesc și înmulțesc pe măsură ce te adâncești mai tare în labirint. Doar că în acest labirint ești singur. Nimeni nu te poate ataca din interiorul labirintului, nu există nici un balaur. bineînțeles , doar cel din interiorul nostru, cum ne învață Alice. Dacă te întâlnești cu tine prin labirint în timp ce cauți ieșirea, nu te întreba dacă ai înnebunit și mulțumește că în sfârșit ai reușit să te întâlnești pe tine. Asta e un lucru pe care oamenii îl caută și nu îl găsesc. Acest lucru rar, faptul că nu reușesc să se găsească pe sine în acest labirint și să accepte labirintul ca fiind un labirint din care toți ieșim morți oricum, neputând să înțeleagă acest lucru, ei bine, acești oameni încep să devină frustrați, complexați, disperați, isterici, nevrotici, și alte patologii.

dar hey, am zis de la început că suntem singuri în labirintul ăsta. Singurătatea e ok dacă asta nu  înțelegeați. oricum suntem tot timpul singuri. E urâtă, grea, devastatoare, îți scoate creierii pe inimă afară , dar nu te omoară cu siguranță. Singurătatea , despre ea vorbeam, dacă v-am pierdut. . și uneori e frumos să stai pe un zid și să privești lumea în manifestare. E interesant să înțelegi că ești singur. Și atunci te întâlnești cu viața, cu lumea în mișcare, cu tine , în  același timp ce vezi și lumea din afara noastră. E minunat. Dar nu îmi iese mereu, bineînțeles. În cele mai multe cazuri e foarte frumos și viața e un spectacol continuu. Bănuiesc că acele sunt zilele în care pun caleidoscopul direct în soare și văd iluminații. Oxizen activ. E o glumă care mereu mă face să zâmbesc. îmi aduce aminte de o întâmplare frumoasă și de o discuție foarte interesanta. și atunci zâmbesc.

Acum câteva zile, o persoană foarte importantă pentru mine , o femeie(ca să stea liniștită toată lumea, sau nu toată lumea. stați așa. Sunt straight.Îmi plac doar bărbații.), mi-a spus ceva foarte important pentru mine: ” ȘI să știi că frunza aceea ce stă pe geanta ta , este o frunza foarte frumoasă. Și mie îmi plac frunzele.” Venea din partea unei autorități. ȘI a fost fabulos. NU vreau să explic aici de ce. My part of the hood, bro! adică până aici arăt din libertatea mea. Restul rămâne semnul întrebării. Pentru toți.

 

VA URMA.

Anunțuri

Read Full Post »

Bună. Mă numesc  Fata de ghindă și am aproape acei ani ce mă fac  să realizez că sunt prea albă la față pentru oamenii din jurul meu. Cea mai bună descriere pe care mi-a făcut-o cineva vreodată, a fost a unui străin care m-a văzut odată la un party : ”ești o față de copil care ascunde o traumă” . într-adevăr, care să fie aceea? Bănuiesc că cea a existenței și a absurdului situației că trăim. De trauma asta nu scapă niciunul dintre noi. Mai departe cred că tot ce contează este doar modul în care răspundem acestei traume.

Pot să vă spun că îmi plac copiii doar în măsura în care nu sunt nevoită să îi aduc eu pe lume: alte traume din copilărie pe care prefer să le defulez în curtea din spate. Mama îmi spunea mereu când eram mică că îmi stă bine cu tot ce îmi pun în cap, acum mă dojenește că umblu cu capul gol. Bănuiesc că actul meu de a alege e un act de revoltă la adresa autorității materne. Asta că tot mă gândeam să vă spun că dezvolt relații aproape dezastruoase cu femeile și nu mi-am  consumat conflictul oedipian.

Oamenii din jurul meu mă numesc o persoană frumoasă. Uneori îi înțeleg și văd ochiul care vede. Alteori îmi înfig unghiile în antebrațul stâng și mă uit cum durerea din interior devine observabilă în exterior. Sunt din nou ochiul care vede.

Ca să ieși din tine nu îți trebuie multe: frunze uscate, miros de fum, brățară din  sfoară de urzică, vodka, medazepam, pahare și scrumiere sparte, transpirație de vară, flori uscate, pietre pe frunte și un pahar cu nasturi acvatici.  Le amestecați și le beți cu apă călduță. Vă sfătuiesc totuși să nu o faceți. S-ar putea să vă înecați cu ciulinele.

Când eram mică eram convinsă că aud florile și copacii cum cresc. Mai credeam asta până acum un an când, încercând să salvez un brad care se usca de la seceta nemiloasă, m-am dus să-i vorbesc și să-i șoptesc că trebuie să trăiască. Până aici nimic greșit, doar că fratele meu, care se afla prin preajmă când vorbeam cu bradul, și-a rostogolit ochii spre mine și mi-a spus că trebuie să mă tratez.

De atunci mă întreb dacă nu cumva acest misticism al meu absolut copilăresc nu trebuie să rămână acolo, în copilărie. Bănuiesc că e timpul să mă maturizez, să mă fac om mare.(eventual și corporatist). Înțeleg de la ceilalți captivi ai Matrixului, de la veterani, că acest proces e unul tare anevoios  și că la sfârșit se plătește chiar și un preț: riști să îți pierzi imaginația. uiți să mai spui cuvintele magice: ”ca și când.”.

Ei bine , eu sufăr de bruxism. Și uite așa am reușit performanța de a îmi sparge un dinte din față prin somn și de a mă întreba apoi: cu ce răni, cu ce morți aferenți iese fiecare din nevroză?

Nevroza e Matrixul meu. Și în acest Matrix, îmi spun cu tărie că nu putem vedea mai departe de alegerile pe care nu le înțelegem(aceasta este o referință, un citat din lumea cinematografului).  Și mai departe procesul este cât se poate de veridic, (atât cât poate să fie într-un program de simulare de genul Matrixului).

Am numeroase iluzii pe care cei din jurul meu le numesc capricii ale percepției: adevăr, dragoste, cunoaștere, înțelegerea, simțire, libertate.

Dar dacă cei din jurul meu au dreptate? Dacă acestea toate în care eu cred sunt la fel de artificiale ca însuși Matrixul?? Dar hai să fim optimiști azi, să ne facem numărul hippie până la capăt.

Într-o zi , mi-a venit așa din senin să scriu în calculator fraza aceasta: ”Marea minune a existenței mele o reprezintă această izvorâre,  această ”jertfă” de iubire neîntreruptă, chiar dacă lumea a încetat să mai existe de tare lung timp.”

Acum, citind această frază, nu pot să nu mă întreb cinic: ” La marginea regăsirii nu lipsește oare recunoașterea?”

Acum câteva zile am terminat de citit o altă colecție de nuvele-povestiri ale lui Charles Bukowsky . Iscusitul bătrân afurisit m-a chinuit în delir de admirație de-a lungul a peste două sute de pagini citind experiențele lui de bețiv notoriu, pentru ca la sfârșitul penultimei nuvele să mi-o toarne direct în față:

” Omul este victima unui mediu care refuză să îi înțeleagă sufletul.”

În acest moment mă gândesc ce aș punea să mai spun despre mine, având în vedere că unii dintre voi sunteți tare curioși să aflați cum sunt. Și cum vreau să mă cunoașteți sincer, mă gândesc tot mai serios că am nimic despre mine a vă spune. Nu am nimic, credeți-mă , am nimic despre mine și acest lucru este minunat: propriul gol, propriul vid, propria gaură neagră!! Trebuie să le simțiți!

Uneori știu că de acolo îmi extrag eu acum libertatea: mă raportez la oameni, dar știu că eu nu sunt societatea iar acest lucru, ca oricărui ușor schizoid melancolic , îmi dă putere.

Să revenim. Azi am de gând să vorbesc mult și prost numai să nu mă aud. În camera mea, sanctuar de templu (evident delir de grandoare, vă rog să-mi dați pastila!) am tot felul de inutilități, sunt într-un fel Omul de pe Lună din Mary Poppins : pahare sparte și pictate, foi desenate pe pereți, ace fără gămălie îmi găuresc aceiași pereți, pete de vopsea și urme de viață pe salteaua patului, turtă dulce pictată, tăieturi din ziare și colaje, sticle de vodka goale ascunse după dulap( plănuiesc să fac o vulpe colaj din ele), chiștoace de țigări, pietre adunate de prin găuri negre, flori uscate. Of, sunt multe.

Hai mai bine să vă zic ce nu am, e mai ușor. De obicei nu am: televizor, lenjerie pe pat(există și mici excepții), ordine, scaune, prize funcționale , pereți curați, aer condiționat. Am un ventilator totuși dar și ăla e asamblat de mine și nu stă în picioare decât dacă pun stepperul meu ca și contragreutate.(sau ceva de genul. of, nici asta nu am: nu mă pricep la fizică, de obicei sunt aeriană).

Am cam obosit, nu prea am dormit de câteva zile și nopți bune.

Ce aș putea să spun? Bănuiesc că eu nu sunt. Și cum nu sunt îmi place ca dimineața să cred în șase, de ce nu șapte lucruri imposibile , întocmai lui Alice :

”Alice : Uneori, înainte de micul dejun, încerc să cred şase lucruri imposibile.
Pălărierul cel Nebun: Ce exerciţiu minunat.
Alice : Numără-le, Alice. Unu, există băuturi care te pot micşora. Doi, există mâncăruri care te pot face să creşti. Trei, animalele pot vorbi. Patru, pisicile pot fi invizibile. Cinci, există un loc numit Ţara Minunilor. Şase, îl pot ucide pe Jabberwocky.”

7. Sunt doar un copil.

Read Full Post »

Fumam cu scrumiera doldora de chiștoace odihnindu-se pe genunchii mei. O mișcare greșită și scrumiera și-a urmat firul logic (ori ilogic alogic) al gravitației. Mâna mea comandată de un creier mult prea activ  pentru erosul din mine, o ia la vale în prăpastie să salveze scrumiera sinucigașă.

S-a deschis parașuta mâinii, acum mâna plutește, dansează în aer ca o salvatoare de scrumiere sinucigașe.

Iese fum din gura mea ca din peștera lui Ali-baba . ”Sesam, deschide-te !!,  strigă conștientul meu  inconștientului.

-De ce ai salvat scrumiera sinucigașă de la căderea în prăpastia neantului? Știi doar că scopul oricărei vieți (convenisem de la bun început că și obiectele au viață, nu?) este să se termine. Spune ce ai de spus.

– Iată de ce, spuse inconștientul și în  juru-mi se așternu o tăcere de oțel.

Conștientul obstinat continuă:

– Cumva nu îți plac cioburile? doar te-ai jucat de zece mii de ori cu ele, ți-ai sinucis zece milioane de celule din degete , ți-ai supt sângele de pe cioburi, ți-ai admirat  propriul sânge cum se prelingea de-a lungul și de-a latul cioburilor. Așadar, spune-mi, de ce nu ai lăsat scrumiera să se dezintegreze, să cadă și să se spargă minunat pe podea?

– Iată de ce, repetă inconștientul. Și urmă aceeași tăcere de nepătruns pentru conștientul meu puțin amețit în urma unor combinații alchimice de substanțe nesulfurice.

– Al dracu inconștient!!!! urlă conștientul meu. Pentru un moment aș fi putut să jur că sunetele scoase nu fuseseră produse de corzile mele vocale. Știu că la un moment dat parcă l-am și văzut pe posesorul vocii: Charles Bukowsky. Al dracu Bukowsky !

Într-un final, o voce obosită și plânsă rupse tăcerea:

– Iată de ce, spuse inconștientul meu privind cu ochii triști pe geamul deschis spre caniculă și expirând fumul bolnăvicios al unei țigări grăbite. Iată de ce : ești mult prea deșteaptă ca să lași și această scrumieră să cadă. Sparge-o dacă vrei, dar nu o lăsa să cadă!…

Cu capul plecat, cu pletele șiroind în jos ca înspre origini, conștientul deschise gura uscată, împinse buza de jos între dinți și șopti:

– Așadar ne întoarcem la copilul care zâmbește rar. Copilul cu buzele aduse a semn de întrebare arcuit întotdeauna.

– Copiii care zâmbesc rar sunt cinici înainte de vreme. Iar cinismul este o resemnare. Mai departe pe șirul asociativ: resemnare e renunțare.  Renunțarea nu e pentru copii. Știu tu pentru cine e, spuse inconștientul și zâmbi prelung privind piciorul meu drept bandajat. Ce ai pățit la picior ? fuse ultima întrebare a inconștientului.

– Am fugit pe scări și piciorul meu a vrut să se sinucidă. Știi ce zice psihanaliza și tata Freud despre accidente. Adică  : ”There is no spoon!”….nu există accidente, poate doar l-am lăsat să se sinucidă. Puțin.

– să se sinucidă puțin? cum poți să te sinucizi doar puțin???? fu nedumerirea inconștientului.

Tăcere. Tăcerea e de două feluri: cea care se petrece în doi și cealaltă care îndeamnă la puțină sinucidere. 

Read Full Post »