Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Februarie 2013

Secunde întregi în care rămâi fără de gândire, când creierul tău nu se mai află la conducere sau poate se află și el la conducere, dar trupul tău se trăiește prin el. Când ești doar ochi, urechi, măsele, ficat și plămâni. E un fel de a exista prin a uita că exiști. Doar a uita. Când închizi ochii, cu siguranță omul din fața ta a dispărut și poate că nici nu mai există , nu?

Ce simți când uiți să mai gândești?

– mâinile și picioarele mele dansează tăcute fără de cortină

– ochiul se vede pe sine,

– libertatea nu e un drept, nici o alegere, e o stare de fapt.

Suntem atât de captivați de ideea de colivie încât uităm că natura ne-a făcut liberi. Fugim întreaga viață de lumină întocmai orbilor lui Sabato, suntem o congregație de orbi anemici ce fugim de-a lungul și de-a latul planetei doar pentru o destinație. Niciodată cea finală, sau cel puțin pe aceea nu o vom alege noi.

dasichh

 

Din păcate a spune ” Sunt liber” nu este decât o propoziție cu valoare de adevăr. ”Sunt liber” nici nu trebuie rostit, scris ori șoptit. ”Sunt liber” face parte din povestea aceea fabuloasă pe care o auzeai când erai copil: ” A fost odată ca niciodată, un om. El trăia și credea că trăiește, ceea ce din fericire pentru el nu-l făcea să vadă că trupul său se atrofia cu zi ce trece. Eu trăiesc, vorba aia, Cogito ergo sum ! , îi spunea creierul neîncetat. Până în clipa în care omul nu a mai auzit nimic. ”

Până atunci , mă întind pe pământul ud, mă bucur de energia lui și îl îmbrățișez ca pe cel mai frumos bun de preț pe care nu o să-l am niciodată. Mă bucur că nu posed nimic la fel cum mă bucură aerul crud al dimineții alături de tine.

Iar acum mă bucur de secundele minunate în care mintea mea a încetat să se mai dea drept mine.

Anunțuri

Read Full Post »

” Un cocostârc plimba o secure prin fața căilor domnului. Copiii bezmetici alergau în sinea lor după mucuri de lumânări arse. Cineva striga: – Iată otrava, iată sarea neagră a curelei tatălui.

Un individ gorilă se lupta cu cercurile vicioase ale unui butoi de vin finlandez. E o durere surdă în coasta străpunsă a cerbului, un clondir de cristal îi iese din abdomen și se încinge pe alocuri cu usturoi granulat.

Spasme, spasme, spasmofilie de iarnă: din doi în doi ani, stăpânii mondiali ai petrolului vin și îi încing abdomenul cerbului cu picioare de elefant putrezite.

A venit cineva , striga o voce a realității primordiale, un ecou ce se auzea din interiorul unui cub Rubik, un cub presărat cu probleme elementare din care universul de autoflagela pentru a produce miasme ascunse. Există lucruri imposibile, lucruri care odată crezute, devin posibile. Iar posibilul este cel care ne sperie de fiecare dată. Imposibilul – o idee.

Omul din întuneric era scârbit și speriat de umorile femeii-elefant… aceasta s-a trezit mușcată de câini fioroși pe care ea însăși îi primise în curtea Vomitoriumului principal.

Pe o străduță de catifea se odihneau ideile fundamentale ale unui filosof cinic, un filosof fără sistem.

Exact pe asfaltul negru pe care se așezase de bunăvoie , filosoful din întuneric o fuma pe femeia-elefant.

-Fumează-mă! , strigă femeia elefant cu ultima suflare. ”

555898_293980410728501_73922888_n (1)

 

pe o altă pagină a caietului scrie:

” Cu mâinile cuvintelor,

dimineața, țigara, sânii iubitei,

cafeaua rece, ochii iubitei,

cearceaful cald, trupul iubitei,

gândurile mele, visele iubitei,

hainele mele, mângâierile iubitei,

numele obiectelor, poeele iubitei…”

 

 

Read Full Post »

Suntem captivi universurilor pe care le naștem din voință pură, ca și când într-un veac trecut posedam toate acele simțuri ce ne ajutau să ne perpetuăm în mod natural.

Mă gândeam astăzi în timp ce mă întorceam acasă că oamenii sunt mult prea atașați de rolul/ rolurile pe care le joacă, întocmai unei haine bine croite și pe care nu vrem niciodată să o mai dăm jos de pe trup… ca și când bezmetici, în spatele rolului habar nu mai avem cine suntem.

Habar nu mai avem de ce suntem în acel rol. Acest rol mă definește?? Întrebări destul de alambicate pentru creierul meu anesteziat. Sau sinesteziat?

Zâmbesc în plină pace nouă cu mine și cu acei oameni din viața mea ce știu să-mi pătrundă în realitate și să nu încerce să mi-o modifice sub nici un aspect.

Mai departe de acest sentiment se află zâmbetul final pe care aș vrea să-l trăiesc alături de acei oameni ce reușesc fără să-ncerce să pătrundă și să-mi populeze toate lumile mele. Întregi.

Imaginare au ba.

I am a real alien.

…. și-n timp ce Dumnezeu e plecat cu treburi, mă declar adepta teoriei lui Moreno și mă proclam propriul meu dumnezeu. Și dacă aceasta se numește blasfemie, atunci nu știu cum se numește acest misticism ultim al omului, religia aceasta barbară ce-mi spune că Dumnezeu poate fi doar cine și cum și l-au imaginat alții înaintea mea.

Read Full Post »