Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘dreams’ Category

Timpul mă separă în ultimul timp între plăcerile extatice din brațele Echtului și paradoxul timpului melancolic, acolo unde orice paradox ține de enigmă, de întrebare, împotriva răspunsului, oricare ar fi acela. Un paradox împotriva cauzei, acest întreg travaliu al melancoliei , interminabila perspectivă sub umbra căreia mă cutremur în plăcerea fină  de a lăsa viața să curgă. Fără dozări manipulante, fără încercări bezmetice de a demonstra ce nu se poate explica.

Mă conduc eu însămi ad absurdum , cu speranța cea bună că există calea mea și că mai departe de aceasta nu există decât paradoxul sfârșitului. Ceea ce ochii minții refuză să vadă este simpla evidență că drumul nu se schimbă niciodată ci doar percepția mea asupra lui.

644364_10151490795895359_1343333552_n

În spatele incapacității de a fi singur, dincolo de confuzia dintre absență și dispariție, se profilează din ce în ce mai adânc acele  obiecte ale resentimentului, oameni primitivi ai sufletului meu care, paradoxal, sunt  de neînlocuit, în aceeași măsură în care caut obsedant să mă exorcizez de ei.

În lumina vie a ultimelor evenimente, viața, in genere,  nu conține decât adevăruri provizorii, definitiv provizorii. Realitățile sunt asemenea și de aici timpul nu se mai înfățișează niciodată ca atare.

Eul meu, dragul de el, pornește de acum să-și hrănească propriul vis, cel de a pune toate ceasornicele la aceeași oră, de a împăca Eu cu mine însumi.

Acea speranță bună, visul cel fără de  somn, finalul luptelor, începutul păcii, reunirea celor vii și morți din mine, trecut și prezent, înauntru și afară, prea mult și prea puțin, masculin și feminin, suflet și corp.

Am pornit.

Read Full Post »

Suntem captivi universurilor pe care le naștem din voință pură, ca și când într-un veac trecut posedam toate acele simțuri ce ne ajutau să ne perpetuăm în mod natural.

Mă gândeam astăzi în timp ce mă întorceam acasă că oamenii sunt mult prea atașați de rolul/ rolurile pe care le joacă, întocmai unei haine bine croite și pe care nu vrem niciodată să o mai dăm jos de pe trup… ca și când bezmetici, în spatele rolului habar nu mai avem cine suntem.

Habar nu mai avem de ce suntem în acel rol. Acest rol mă definește?? Întrebări destul de alambicate pentru creierul meu anesteziat. Sau sinesteziat?

Zâmbesc în plină pace nouă cu mine și cu acei oameni din viața mea ce știu să-mi pătrundă în realitate și să nu încerce să mi-o modifice sub nici un aspect.

Mai departe de acest sentiment se află zâmbetul final pe care aș vrea să-l trăiesc alături de acei oameni ce reușesc fără să-ncerce să pătrundă și să-mi populeze toate lumile mele. Întregi.

Imaginare au ba.

I am a real alien.

…. și-n timp ce Dumnezeu e plecat cu treburi, mă declar adepta teoriei lui Moreno și mă proclam propriul meu dumnezeu. Și dacă aceasta se numește blasfemie, atunci nu știu cum se numește acest misticism ultim al omului, religia aceasta barbară ce-mi spune că Dumnezeu poate fi doar cine și cum și l-au imaginat alții înaintea mea.

Read Full Post »

Profesorul întoarse capul spre copilul cu ochii mari și îi zâmbi înțelegător. Ceva din privirea copilului cu cap de punker îl făcu pe tânărul profesor să zâmbească atât de trist mai devreme. Își umezi buzele cu limba la fel de uscată, deschise gura și spuse cu ochii țintă în ai copilului:

-Azi ai temă pentru acasă un citat, vreau să îmi spui la următoarea întâlnire cui îi aparțin cuvintele, de ce crezi că ți le adresez ție și cum crezi că ai putea să răspunzi. Iată citatul: ” Un măcăleandru-n colivie/ Umple Raiul de furie.”.

Copilul privi țintă-n țintă, ochi rostogoliți în ochi rostogoliți și, deschizând gura cu buze subțiri încăpățânate, spuse:

– Domnule profesor, nu mi-ați spus însă ce credeți despre visul meu. Știți că v-am povestit un vis deunăzi. Vă visam pe dumneavoastră,erați într-o casă răcoroasă și acolo era un copil ce tot spărgea la oglinzi mici și le ascundea pe sub mobilele casei adormite. V-am întrebat cine e copilul acesta? Mi-ați spus simplu: ”EU!” și apoi cu o voce schimbată ați teoretizat: ”Acest copil din fața ta nu a putut accepta realitatea, oglinzile așadar sunt o oroare pentru el, nerecunoscând nimic din universul său interior în reflecția oglinzii. Așadar le pedepsește ca naiba când prinde câte una: dă cu oglinda de pământ,apoi, înspăimântat de crima produsă, o pitește pe sub mobile. Oglinzile sparte de sub mobile. Frumos titlu pentru un eventual CV lunatic.” și apoi ați tăcut, nu ați mai spus nimic iar eu am încercat să mă plimb prin casa răcoroasă în căutarea copilului însă dumneavoastră mi-ați spus să nu mă obosesc: ”Dragă, copilul  apare doar când vrea el. Dar dacă îți dorești să-l mai vezi, mai stai pe aproape și nu mai fugi din casă. Mai face o sumedenie de minuni în afara spartului de oglinzi. Acordă-i o șansă!” Iar eu atunci m-am speriat atât de tare încât m-am trezit din vis. Eram transpirat, trist și mă aflat într-un pat străin. Aveam tuburi pe tot corpul și nu reușeam să mi le smulg. Bănuiesc că visam în continuare.Pentru că nu-i așa profesore, nu-i așa că nu se poate evada din banalitatea cotidianului decât prin crimă sau dragoste? Nu așa m-ați învățat?

-Cred că am vorbit cam multe în vis ca să vorbim și aici, în această convenție a realității comune. Într-o altă zi mai bine. Mă simt obosit acum și simt nevoia să dorm. Pe mâine, tinere , pe mâine!

Read Full Post »

Ora 23:00 de vară. Undeva, la o terasă în Capitală, tânăra se simțea privită insistent de unul din bărbații cu care venise prietena ei în oraș, la întâlnire. Ea venise singură, cum obișnuiește în majoritatea cazurilor în care se întâlnește cu cineva.

Tânărul care o privea insistent profită de un moment în care fata își căuta bricheta privind absentă prin toate  colțurile mesei. Își scoase bricheta din buzunar, se apropie de femeie și cu ochii spre ea spuse:

– Ai ochii fericiți, ești cumva îndrăgostită?

– Nu. Dar să știi că am băut, spune tânăra zâmbind sec.

– Ce ai băut? zâmbi tânărul surprins.

– Nu suficient ca să îți povestesc ție de ce am ochii fericiți au ba.

– Atunci ești supărată să înțeleg.

– Sunt teribil de supărată că sunt fericită. Crede-mă.

– Adică ți-e frică de fericire?

– Stai să mai luăm un rând și îți povestesc. Ce zici?

Tânărul făcu un semn unuia dintre chelneri și își trase scaunul mai aproape de cel al fetei. Fata eliberă mâinile din poziția defensivă în care se aflau și zâmbi la următoarea glumă a tipului vesel.

…..Ora 00.30, o cameră cu desene dintr-un bloc al Capitalei. O fată își face ritualul de seară al demachierii în timp ce gândește total adolescentin: ” Cum naiba gândesc bărbații ăștia când oferă , ca idioții, ocazia altui bărbat să-i facă femeia să râdă! Ce ciudat!”

Vine și gândul de pe urmă: ”Eu chiar m-am prostit în ultimul timp. M-am retardat!”

Read Full Post »

De vreo două săptămâni mi-a intrat în vocabularul de bază cuvântul: poezie. Și de aici: a face poezie, a poezi pe cineva, a te lăsa poesită de cineva, a te poesi cu cineva, a face poesie, a face poee, poee de dort.

Și cum îl tot pronunțam și îl scriam în fiecare zi, în fiecare oră , creierul meu, care încă mai funcționează a făcut o asociație liberă mișto:

Bă, zice creierul, știi cine mai făcea mă poezie, poesie, poee?

-Cine bă?, îl întreb eu.

– Nu mai știi mă, Carl Jung și cu Sabina Spielrien ??? Nu știi că ai citit scrisorile lor, și așa spuneau mereu: ”Te aștept la mine să facem poesie!”. Nu mai știi cartea lui Carotenuto , Un triunghi psihanalitic???

-Așa e, spun eu uimită.”

Uite, așa cum fac păsărelele  din imagine. Fac Poezie între două lumi în plină batere de aripă. Viața însăși stă în penajul lor. Nimeni nu ar putea să întrerupă această poesie de batere de aripe, de viață,secunda aceasta în care fotograful  a apăsat pe butonul aparatului foto. Există mai multe planuri ale acestei imagini, și cum frumusețea stă în ochiul privitorului și cum mai e și relativă, azi asta înțeleg eu. Că păsărelele fac Poezie. Fac a face, facere.

Nu dețin credit pentru această fotografie. Așa cum m-a obișnuit deja,Ubiquus, prin intermediul fotografiilor sale din călătorie, m-a dus cu gîndul exact la locul acela, ori, chiar în ideea fotografului care are revelația observării, surprinderii, simțirii și înțelegerii manifestării de viață din fața ochilor lui. Mulțumesc pentru acordul de a folosi fotografia ta, Ubi!

Read Full Post »

Fiecare om pe care îl privești îți creează o imagine în minte, mie cel puțin așa mi se întâmplă. De exemplu, când o văd pe mama , văd o plăcintă cu brânză dulce din copilărie, când îl văd pe tata văd rafturi întregi de cărți, când îl văd pe vărul meu îl văd pe domnul Goe cu pălăria de mariner. Ce-i drept imaginea se poate schimba în timp.

Am cunoscut acum ceva timp un tip interesant. Pentru el am imaginea: fagure cu miere.  Un fagure construit din cărămizi uriași, mov și galbene din care se scurge ca și mierea, un suflet de aur negru-alb în timp ce mii de albine îi construiesc în continuu pereții fagurelui.

Da, deci om interesant. Dacă îi privești ochii îndeaproape cu siguranță că vei vedea în pupila fiecărui ochi înfiptă imaginea și , în același timp, ideea de fagure.

Și atunci când ochii lui clipesc, miere dulce se prelinge pe genele lui, ca niște aripi de flutur beat de lumina prea puternică a Lunii. Căci acest tip interesant, care are un fagure de miere dulce în el , privește  o lumină puternică și se minunează cum nu se topește ceara din el de atâta lumină călduroasă.

Acest tip interesant e un fagure cu miere cu ochi de fagure cu miere, cu degete din ceară de albină, cu buze ca două firicele aurii de miere, cu colțurile gurii  ca niște pereți perfecți ai unei celule de ceară din fagure, cu un păr ca o miere care se prelinge din preaplinul fagurelui-creier, se prelinge în afară și curge într-un râu maroniu-auriu de miere delicioasă bănuiesc.

Și acum urmează lecția:

Tipul meu interesant este fagurele meu cu miere. = Propoziție afirmativă ce te îmbolnăvește aproape de atâta posesivitatea agresivă.

Tipul interesant căruia îi privesc fizionomia acum este un fagure de miere care îmi place așa de mult că o să renunț la cura de slăbire și o să gust niște ….. miere. = Propoziție cu valoarea de adevăr dacă și numai dacă tipul interesant nu e un Bou.

Despre Bou într-o lectură viitoare.

Read Full Post »

Un copac fără rouă. Am visat un copac fără rouă. Fără ideea de rouă. Un copac atât de trist și singur. Dacă roua ar înceta să se producă (da, să se producă!!!) am putea spune că lucrurile se vor degrada precum culorile dintr-un colaj al lui Andy Warhol.

copacul acesta , atât de înțelept, atât de auto-cuprinzător, acest copac nu știa ce înseamnă roua. Auzise și el de la alții. ca să nu ma spun de sentimentul de a simți roua. Nimeni nu știa acest lucru însă. Copacul să lăuda în fiecare zi celorlalți copaci din pădure că de dimineață l-a udat roua nemaipomenit!!, extraordinar!!!! ce să mai, până la suflet!!!

Asta până când roua a auzit zvon pe la urechile ei că neobrăzatul ăsta de copac se lăuda  cu zilnice aventuri erotice cu ea. Hmmm! și atunci roua s-a hotărât să îi facă o vizită domnului Copac, să se întâlnească cu adevărat cu neobrăzatul ăsta.

Doar că după întâlnire, domnul Copac nu s-a mai lăudat niciodată că s-a s-a întâlnit cu  domnișoara de Rouă.

În fapt, de atunci tac mâlc amândoi, nu scot un singur cuvânt niciunul. Acesta e pactul dintre domnul Copac și domnișoara de Rouă : ”ne vom întâlni de acum încolo în fiecare dimineață dacă și numai dacă nu vom spune nimănui despre întâlnirea noastră” ….

..Și de atunci roua și copacul tac și nu își dezvăluie secretul simbiozei lor perfecte în veci.

Poate doar în vise.

Read Full Post »

Older Posts »