Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘dulce copilărie’ Category

Caut partener/ă de joacă. Caut un partener cu care să mă joc de-a v-ați-ascunselea , de-a Șoarecele și Pisica, de-a vorbitul și tăcerea, de-a idioții și de-a oamenii serioși, caut un partener de joacă.

Primul joc pe care îl propun:

”Unul din parteneri spune un număr de pagină dintr-o carte care poate fi găsită sau trimite o poză a acelei pagini,iar textul acelei pagini trebuie să îi comunice cititorului subiectul de conversație și, eventual mai mult. Celălalt partener va trebui să înțeleagă ceea ce îi comunică partenerul său și să-i răspundă printr-un alt număr de pagină din altă carte ori aceeași.  Comunicarea să fie tăcere iar paginile de carte să fie șoapte.”

Nici nu vreau să aud dacă s-a mai jucat și altcineva așa, eu abia azi m-am gândit la jocul ăsta.

Încep eu.

Al doilea joc pe care îl propun ni-l spune Tudor Gheorghe:

Anunțuri

Read Full Post »

Să te întorci pentru o clipă cu capul înspre Sus, înspre imponderabilitate, să atingi inutilitatea existenței prin frumusețe.

Cineva a fost acasă. Cu mână nesigură de fotograf mai mult decât amator, cu privire lacomă și bolnavă de reverie, cu păr încurcat printre crengi de cireși infloriți, cu un desen ludic prins în dans cu  vântul, cu un verde crud din albastru schizofrenic, cu geamuri plânse de emoția înfloririi din spatele lor, cu minuni de  străjeri ai acestui ”cineva”, cu un infinit de ape în care a înflorit o Idee întocmai unui nufăr(sau chiar era un nufăr?!), cu încăpățânarea obișnuită a troscotului de a supraviețui, cu eternitatea, cu toate acestea pe care le înstrăinează, Cineva își alienează o bucată de timp.

Azi sunt darnică. Am timp de dat.

Read Full Post »

Mă aflu în plină trăire a unui alt complex infantil. Complexul străzii pustii. 

Image

 

Visez halucinant să mă pot plimba pe străzi noaptea , singură și să nu întâlnesc pe nimeni în drumul meu. Să flanez într-un oraș pustiu, cu străzi pustii, cu lumini difuze și trotuare umede. Străzi la ale căror colțuri să mă întâmpine un vânt primăvăratec care ridică ziarele mototolite în aer. Străzi fără pericole la colțuri, fără câini care te amușină și te vânează, fără privirile insistente ale golanilor proțăpiți în fața caselor de pariuri sportive, fără bătrâni ce se uită dezaprobator pentru modul în care mergi sau te îmbraci, fără tinere ce ridică sprânceana tatuată în sus atunci când îți privesc tenul tău atât de palid și alb.

Strada fără oameni m-ar ajuta pe deplin să îmi urmez calea spre înțelegerea regresiei infantile în care mă aflu. Pe strada fără oameni aș putea să mă întorc la și să adopt comportamentul infantil de care îmi e atât de teamă și în același timp îl doresc. Aș putea să redevin un copil de 4-5 ani.

Aș merge când legănat așa cum mergeam atunci, când sprințar, în salturi vesele, aș merge cu gura deschisă respirând aer pentru prima dată, aș cânta și aș vorbi cu voce tare și m-aș minuna de fiece vitrină zărită.

Am încercat lucrul acesta acum o jumătate de oră sau poate chiar o oră. Nu numai că am realizat că nu mă comportam natural, atitudinea mea nu venea la modul firesc, ci doar încercam să mimez comportamentul meu din copilărie fără să mi-l asum, dar am observat și că oamenii priveau (speriați – acesta a fost primul cuvânt care mi-a venit în minte ?! ) ciudat la gura mea deschisă, la modul meu infantil de a trage aer în piept ca și cum nu se cuvine să mergi cu gura deschisă pe stradă.

Am renunțat repede la experimentul meu într-o manieră pe care copilul din mine a catalogat-o ca fiind un act  ratat, un act de lașitate. Așadar m-am trădat.

Ajunsă acasă, am trecut pe foaia curată alte fixații infantile descoperite. De fiecare dată când încercam să scriu un cuvânt ce descria un afect, creierul meu mi-o lua înainte comandând mâinii să scrie un alt cuvânt.  Știu de această parapraxie a mea  încă din timpul copilăriei când, încercând să-i spun cuiva că o amică este foarte răsfățată de mama sa și pe care o invidiam, am spus: ” dacă îi cere lu”mă-sa să-i cumpere vibrator, vibrator îi ia mă-sa”. Intenția mea a fost să spun că : ”Dacă îi cere lu” mă-sa să-i ia telefon mobil (lucru deloc întâlnit la vremurile acelea la un copil) , telefon mobil îi ia mă-sa”.

Pe strada fără oameni aș pătrunde cu același  sentiment de regăsire cu care pătrund în păduri,o altă obsesie oarecum mistică a mea.Image

Pe strada fără oameni nu se vede nimeni. Pentru că în definitiv  se pare că de oameni mă tem. Analyze this.

Read Full Post »

Trec printr-o perioadă în care mi-e dor înfiorător de tare de copilărie. De aici, totul îmi pare alandala, prezentul nu  mă  mai cuprinde, timpul mă trăiește pe mine, evenimentele se succed fără știrea mea, apusul mă surprinde mereu absentă și total deconectată de la lumea reală. Cânt pe străzi melodii vechi, învățate în copilărie, îmi umplu nările cu mirosuri atât de vechi, atât de uitate încât mă simt o fantomă a trecutului după care jinduiesc nespus. Trăiesc experiențe albastre în camera mea de singuratică . Aici și-au găsit locul oamenii trecutului, oameni morți, dispăruți, uitați sau doar refulați. Oameni-amintiri ce poate abia așteptau să îi chem din nou întru amintire.

Retrospecție.  Ce copil fericit! Printre atâtea traume și atâtea mizerii pe care ochiul vigilent de adult le aruncă în spinarea copilăriei, am fost un copil fericit. Extraordinar de fericit.

Doi copii, amândoi de-o șchioapă.

Tata s-a întors din Franța. Nici nu știam că are să vină azi. De fapt, știți, s-a întors azi-noapte pentru că îmi aduc aminte vag că un obraz aspru și ud de lacrimi m-a sărutat prin somn în timp ce două mâini mă strângeau puternic în brațe. Nici nu trebuia să se întoarcă dar uite că acum știu că doarme cu mama în sufragerie. Mi-a spus Alexandru, fratele meu. E dimineață și dacă nu mă înșel , e vară. E vară și afară e cel mai frumos soare din lume. Soarele dimineții de vară. Alex mă îndeamnă să deschid ușa încet, mama și tata dorm încă.

Prin ușa ușor întredeschisă, văd cel mai sublim spectacol static. Văd fericirea.  În așternuturi calde, mama și tata dorm zâmbind împreună prin somn. Oare visează același vis sau doar se fac că dorm??? Lenjeria de pe pat e de un oranj pal,încărcat de un imprimeu cu flori imense, soarele ce scaldă ușor și ideatic camera este de același portocaliu sălbatic. În razele de soare văd cum dansează firișoare mici de praf și totul e fericire. Lângă ei pe pat,pe jos, pe rafturile bibliotecilor înțesate cu cărți, pe covorul persan, pe măsuța neagră de abanos, pe masa cea mare, pe fotoliile vechi, în întreaga cameră, stau aranjate în maldăre ordonate zeci și zeci de tricouri roz, oranj, bej, păpuși elegante, mitraliere de plastic, un leu din pluș , un cățel și un arici asemenea,mașinuțe și alte jucării ingenioase,  rochițe elegante, adidași de băiat și de fată, parfumuri în cutii extravagante, cărți și reviste ce vorbesc despre o lume  străină, plicuri, timbre, franci, ambalaje de cadou mototolite, pungi colorate, ciocolată, dulciuri pe care nu le-am mai văzut până acum nici la televizor.etc, etc. Moș Crăciun e nimic pe lângă asta. Nici în cele mai frumoase visuri ale mele de copil nu am crezut că așa ceva e posibil.

Știu doar că în lumina aceea portocalie de dimineață, mama și tata se iubeau, noi eram fericiți că tata s-a întors acasă, cu dulciuri, jucării și haine pe care le văzusem doar în reclame ori în almanahul de modă Neckermann, afară era cald și oamenii care treceau pe drum, în ciuda faptului că erau străini, îmi zâmbeau și făceau parte din micul meu Cosmos.

După o scurtă perioadă de acalmie, insomniile au revenit. Deocamdată doar ele. Aștept(sau mai bine zis, NU aștept) vertijul.

Îmi ridic paharul cu apă rece și închin sec: ”Pentru încă o noapte albă, domnilor! ”

În liniștea nopții, într-o cameră cu lumină rece, alături de fantomele dragi ale trecutului, ascult genericul Cinematecii. Mi-e dor crunt, să se mai întâmple doar o dată. Să aud televizorul din sufragerie cum cântă marți seara, cum muzica lui Chaplin  să mă cheame hipnotic spre locul meu pe canapea, lângă tata.

Shhhht, începe filmul!!!!!!!!!!!

Read Full Post »