Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘inechitate’ Category

”Unii autori ne asigură că, cu puțin timp înaintea victoriei creștinismului, o voce misterioasă gonea peste țărmurile Mării Egee spunând: Marele Pan a murit”

Michelet, La Sorcière

Oamenii ma-ntrebă unde sunt lately. Unde scrie acum Fata de ghindă? Ghinduțo, ești bine?

Mai există oameni care se bucură că Ghinduța a dispărut la nivelul aparențelor. Nu am înțeles niciodată  cum oamenii pot sta în continuare la masă linișitiți când râsul malițios al lipsei de conștiință sună teribil de găunos în sinele fiecăruia dintre aceștia. Au fost oameni care mi-au spus că nu e corect că nu mai scriu; deja nu mai scriam doar pentru mine ci și pentru ei . Oare nu înțeleg că există o responsabilitate atunci când vrei să exiști online? Trebuie să exiști pentru tine și apoi, ca parte din întreg, pentru ceilalți devoratori de frământări și indiscreții.

Am tăcut. Am tăcut precum un copil care e scos la lecție și întrebat fiind cum miroase narcisa , el răspunde prin tăcere. E greu să-ți asumi mirosul unei flori, e greu să spui oamenilor că singurele lucruri pe care le poți numi ale tale sunt senzațiile.

Senzația că o floare miroase precum tine. Senzația de eliberare care vine atunci când îți ții în mână părul tăiat: părul nu îți mai aparține.

Acel sentiment înfricoșător de eliberant al certitudinii: nu există nimic în afara mea care să-mi aparțină. Dacă posed mai multe nu înseamna că sunt mai mult.

Nu cumva oamenii valorizeaza prea tare niște lucruri atât de abstracte?  Nu cumva alergăm într-un dans frenetic să aflăm cine sunt ceilalți, ce-i definește în speranța deșartă  a unei regăsiri a măcar unei părți din ceea ce credeam că suntem în trecut?

1175007_633377753353915_1846746243_n

Se numește reactualizare a sinelui mă liniștesc cărțile pe care le consult întocmai unui bătrân cu pleoapele arse de soare.

Se numește angajare disperată în căutarea fericirii îmi spune câmpul meu vizual. Modul în care luptăm cu abnegație să ne știm fericiți vine în totală contradicție cu natura umană.

Suntem o  societate de oameni cunoscuți pentru nefericirea lor:  singuri, neliniștiți, veșnici căutători ai Pietrei Filosofale, deprimați, distructivi, dependenți de propriile insule virtuale unde ne ascundem în nopțile fără mirosuri, – suntem oamenii care se bucură când au reușit să omoare timpul pe care se străduiesc atât de mult să-l economisească.

Dacă eu sunt ceea ce posed și voi pierde ceea ce am , atunci cine voi mai fi eu ? 

Ce mai face Ghinduța? mă-ntreabă oamenii.

Ghinduța tace. Ascultă pe ceilalți cu același zâmbet liniștitor al ”nefreamătului”, își taie părul în scop paradoxal, învață să folosească tacămurile și acolo unde le este locul, în farfuria cu mâncare, învață să să-și scrie numele când deja a scris un roman.

Ghinduța încearcă să-nvețe să meargă. Poate nu am plâns niciodată aici, poate am preferat din motive pur raționale ca oamenii să mă vadă o stană de piatră plină de cinisme și sarcasm bătut în cuie obstinate, poate am păstrat masca unei tipe cu gânduri pașnice și pline de THC, poate am jucat toate aceste roluri absolut necesare.

Dar poate nu am spus niciodată faptul că Ghinduța nu știe să meargă. Ea fie aleargă ca și când o să găsească certitudinea unui răspuns venit prea târziu, fie stă inertă, lipsită de orice mișcare sau rictus al feței și privește ore în șir pe fereastră viața.

Ghinduța nu a învățaț niciodată ce înseamnă să flanezi, să mergi la pas domol și să îți privești picioarele cum te ascultă. Fata de ghindă a trebuit să îndeplinească masochist toate așteptările legate de maratoane internaționale și de sesiuni de concentrare asupra lacrimilor altora.

Ghinduța nu e un erou și nici o victimă. E doar un om care învață să meargă. Există o lecție a măsurii? Cu siguranță nu. există însă acel timp pe care-l numești al tău în speranța disperată că va trece fără de tine.

Tocmai de aceea nu știe nimeni de ce trag clopotele.

Read Full Post »

Bună. Mă numesc  Fata de ghindă și am aproape acei ani ce mă fac  să realizez că sunt prea albă la față pentru oamenii din jurul meu. Cea mai bună descriere pe care mi-a făcut-o cineva vreodată, a fost a unui străin care m-a văzut odată la un party : ”ești o față de copil care ascunde o traumă” . într-adevăr, care să fie aceea? Bănuiesc că cea a existenței și a absurdului situației că trăim. De trauma asta nu scapă niciunul dintre noi. Mai departe cred că tot ce contează este doar modul în care răspundem acestei traume.

Pot să vă spun că îmi plac copiii doar în măsura în care nu sunt nevoită să îi aduc eu pe lume: alte traume din copilărie pe care prefer să le defulez în curtea din spate. Mama îmi spunea mereu când eram mică că îmi stă bine cu tot ce îmi pun în cap, acum mă dojenește că umblu cu capul gol. Bănuiesc că actul meu de a alege e un act de revoltă la adresa autorității materne. Asta că tot mă gândeam să vă spun că dezvolt relații aproape dezastruoase cu femeile și nu mi-am  consumat conflictul oedipian.

Oamenii din jurul meu mă numesc o persoană frumoasă. Uneori îi înțeleg și văd ochiul care vede. Alteori îmi înfig unghiile în antebrațul stâng și mă uit cum durerea din interior devine observabilă în exterior. Sunt din nou ochiul care vede.

Ca să ieși din tine nu îți trebuie multe: frunze uscate, miros de fum, brățară din  sfoară de urzică, vodka, medazepam, pahare și scrumiere sparte, transpirație de vară, flori uscate, pietre pe frunte și un pahar cu nasturi acvatici.  Le amestecați și le beți cu apă călduță. Vă sfătuiesc totuși să nu o faceți. S-ar putea să vă înecați cu ciulinele.

Când eram mică eram convinsă că aud florile și copacii cum cresc. Mai credeam asta până acum un an când, încercând să salvez un brad care se usca de la seceta nemiloasă, m-am dus să-i vorbesc și să-i șoptesc că trebuie să trăiască. Până aici nimic greșit, doar că fratele meu, care se afla prin preajmă când vorbeam cu bradul, și-a rostogolit ochii spre mine și mi-a spus că trebuie să mă tratez.

De atunci mă întreb dacă nu cumva acest misticism al meu absolut copilăresc nu trebuie să rămână acolo, în copilărie. Bănuiesc că e timpul să mă maturizez, să mă fac om mare.(eventual și corporatist). Înțeleg de la ceilalți captivi ai Matrixului, de la veterani, că acest proces e unul tare anevoios  și că la sfârșit se plătește chiar și un preț: riști să îți pierzi imaginația. uiți să mai spui cuvintele magice: ”ca și când.”.

Ei bine , eu sufăr de bruxism. Și uite așa am reușit performanța de a îmi sparge un dinte din față prin somn și de a mă întreba apoi: cu ce răni, cu ce morți aferenți iese fiecare din nevroză?

Nevroza e Matrixul meu. Și în acest Matrix, îmi spun cu tărie că nu putem vedea mai departe de alegerile pe care nu le înțelegem(aceasta este o referință, un citat din lumea cinematografului).  Și mai departe procesul este cât se poate de veridic, (atât cât poate să fie într-un program de simulare de genul Matrixului).

Am numeroase iluzii pe care cei din jurul meu le numesc capricii ale percepției: adevăr, dragoste, cunoaștere, înțelegerea, simțire, libertate.

Dar dacă cei din jurul meu au dreptate? Dacă acestea toate în care eu cred sunt la fel de artificiale ca însuși Matrixul?? Dar hai să fim optimiști azi, să ne facem numărul hippie până la capăt.

Într-o zi , mi-a venit așa din senin să scriu în calculator fraza aceasta: ”Marea minune a existenței mele o reprezintă această izvorâre,  această ”jertfă” de iubire neîntreruptă, chiar dacă lumea a încetat să mai existe de tare lung timp.”

Acum, citind această frază, nu pot să nu mă întreb cinic: ” La marginea regăsirii nu lipsește oare recunoașterea?”

Acum câteva zile am terminat de citit o altă colecție de nuvele-povestiri ale lui Charles Bukowsky . Iscusitul bătrân afurisit m-a chinuit în delir de admirație de-a lungul a peste două sute de pagini citind experiențele lui de bețiv notoriu, pentru ca la sfârșitul penultimei nuvele să mi-o toarne direct în față:

” Omul este victima unui mediu care refuză să îi înțeleagă sufletul.”

În acest moment mă gândesc ce aș punea să mai spun despre mine, având în vedere că unii dintre voi sunteți tare curioși să aflați cum sunt. Și cum vreau să mă cunoașteți sincer, mă gândesc tot mai serios că am nimic despre mine a vă spune. Nu am nimic, credeți-mă , am nimic despre mine și acest lucru este minunat: propriul gol, propriul vid, propria gaură neagră!! Trebuie să le simțiți!

Uneori știu că de acolo îmi extrag eu acum libertatea: mă raportez la oameni, dar știu că eu nu sunt societatea iar acest lucru, ca oricărui ușor schizoid melancolic , îmi dă putere.

Să revenim. Azi am de gând să vorbesc mult și prost numai să nu mă aud. În camera mea, sanctuar de templu (evident delir de grandoare, vă rog să-mi dați pastila!) am tot felul de inutilități, sunt într-un fel Omul de pe Lună din Mary Poppins : pahare sparte și pictate, foi desenate pe pereți, ace fără gămălie îmi găuresc aceiași pereți, pete de vopsea și urme de viață pe salteaua patului, turtă dulce pictată, tăieturi din ziare și colaje, sticle de vodka goale ascunse după dulap( plănuiesc să fac o vulpe colaj din ele), chiștoace de țigări, pietre adunate de prin găuri negre, flori uscate. Of, sunt multe.

Hai mai bine să vă zic ce nu am, e mai ușor. De obicei nu am: televizor, lenjerie pe pat(există și mici excepții), ordine, scaune, prize funcționale , pereți curați, aer condiționat. Am un ventilator totuși dar și ăla e asamblat de mine și nu stă în picioare decât dacă pun stepperul meu ca și contragreutate.(sau ceva de genul. of, nici asta nu am: nu mă pricep la fizică, de obicei sunt aeriană).

Am cam obosit, nu prea am dormit de câteva zile și nopți bune.

Ce aș putea să spun? Bănuiesc că eu nu sunt. Și cum nu sunt îmi place ca dimineața să cred în șase, de ce nu șapte lucruri imposibile , întocmai lui Alice :

”Alice : Uneori, înainte de micul dejun, încerc să cred şase lucruri imposibile.
Pălărierul cel Nebun: Ce exerciţiu minunat.
Alice : Numără-le, Alice. Unu, există băuturi care te pot micşora. Doi, există mâncăruri care te pot face să creşti. Trei, animalele pot vorbi. Patru, pisicile pot fi invizibile. Cinci, există un loc numit Ţara Minunilor. Şase, îl pot ucide pe Jabberwocky.”

7. Sunt doar un copil.

Read Full Post »

Fumam cu scrumiera doldora de chiștoace odihnindu-se pe genunchii mei. O mișcare greșită și scrumiera și-a urmat firul logic (ori ilogic alogic) al gravitației. Mâna mea comandată de un creier mult prea activ  pentru erosul din mine, o ia la vale în prăpastie să salveze scrumiera sinucigașă.

S-a deschis parașuta mâinii, acum mâna plutește, dansează în aer ca o salvatoare de scrumiere sinucigașe.

Iese fum din gura mea ca din peștera lui Ali-baba . ”Sesam, deschide-te !!,  strigă conștientul meu  inconștientului.

-De ce ai salvat scrumiera sinucigașă de la căderea în prăpastia neantului? Știi doar că scopul oricărei vieți (convenisem de la bun început că și obiectele au viață, nu?) este să se termine. Spune ce ai de spus.

– Iată de ce, spuse inconștientul și în  juru-mi se așternu o tăcere de oțel.

Conștientul obstinat continuă:

– Cumva nu îți plac cioburile? doar te-ai jucat de zece mii de ori cu ele, ți-ai sinucis zece milioane de celule din degete , ți-ai supt sângele de pe cioburi, ți-ai admirat  propriul sânge cum se prelingea de-a lungul și de-a latul cioburilor. Așadar, spune-mi, de ce nu ai lăsat scrumiera să se dezintegreze, să cadă și să se spargă minunat pe podea?

– Iată de ce, repetă inconștientul. Și urmă aceeași tăcere de nepătruns pentru conștientul meu puțin amețit în urma unor combinații alchimice de substanțe nesulfurice.

– Al dracu inconștient!!!! urlă conștientul meu. Pentru un moment aș fi putut să jur că sunetele scoase nu fuseseră produse de corzile mele vocale. Știu că la un moment dat parcă l-am și văzut pe posesorul vocii: Charles Bukowsky. Al dracu Bukowsky !

Într-un final, o voce obosită și plânsă rupse tăcerea:

– Iată de ce, spuse inconștientul meu privind cu ochii triști pe geamul deschis spre caniculă și expirând fumul bolnăvicios al unei țigări grăbite. Iată de ce : ești mult prea deșteaptă ca să lași și această scrumieră să cadă. Sparge-o dacă vrei, dar nu o lăsa să cadă!…

Cu capul plecat, cu pletele șiroind în jos ca înspre origini, conștientul deschise gura uscată, împinse buza de jos între dinți și șopti:

– Așadar ne întoarcem la copilul care zâmbește rar. Copilul cu buzele aduse a semn de întrebare arcuit întotdeauna.

– Copiii care zâmbesc rar sunt cinici înainte de vreme. Iar cinismul este o resemnare. Mai departe pe șirul asociativ: resemnare e renunțare.  Renunțarea nu e pentru copii. Știu tu pentru cine e, spuse inconștientul și zâmbi prelung privind piciorul meu drept bandajat. Ce ai pățit la picior ? fuse ultima întrebare a inconștientului.

– Am fugit pe scări și piciorul meu a vrut să se sinucidă. Știi ce zice psihanaliza și tata Freud despre accidente. Adică  : ”There is no spoon!”….nu există accidente, poate doar l-am lăsat să se sinucidă. Puțin.

– să se sinucidă puțin? cum poți să te sinucizi doar puțin???? fu nedumerirea inconștientului.

Tăcere. Tăcerea e de două feluri: cea care se petrece în doi și cealaltă care îndeamnă la puțină sinucidere. 

Read Full Post »

– Uite-mă , scriu pe întuneric cu mâna mea stângă paralizată de pucioasă, scriu ca o nebună – spune Fata de ghindă pereților în timpul crizei compulsive a cioburilor de sticlă verde

– Te văd, spune peretele numărul 1, un perete-catapeteasmă pe care se aflau inutilitățile pământului: doi pui galbeni despărțiți de linia orizontului, șuvițe lungi de păr lipite de ambalajul de aluminiu al unei ciocolate pentru diabeticii cuvintelor, semne de circulație subacvatică pentru cei fără-de-carnet de conducere a apei din  conducta cochiliei, niște drogați fericiți ce agonizau ca proștii în fiecare seară cu Fata de ghindă. Peretele numărul 1 mai avea niște fluturi din terebentină lipiți cu forța într-o mantisă albastră, operele infantile ale unor creioane nevrotice, un măr-roșie ce ieșise pe suprafața peretelui să se prostitueze cu bufnița numită Infinit care zăcea fără de glicogen în ficatul unei cutii în care trăiau căluții unui caleidoscop plin cu oglinzi sparte. te văd , repetă peretele numărul 1, te văd și îți dezaprob aceste hemoragii oculte care s-au preschimbat în sângerări ejaculante. Uită-te la tine, ai murdărit minunăție de cearceaf cu sângele tău, sânge încărăiat de la veșnicele tale lupte corp la corp cu creaturile mitologice pe care le iei cu tine în pat la culcare.  Ia privește,  perete numărul 3 (peretele numărul doi nu există, exact ca într-un roman de Will Self) , degetele de la picioarele Fetei de ghindă sângerează și nasc niște bucăți de inconștient tulburat și infantil. !Tu ce crezi?

– Nu știu ce să spun perete numărul 1, eu nu o văd pe această Fata de ghindă decât atunci când îi intră în cap că sublimează și se apucă să mă încrusteze cu fel și fel de platitudini ivite dintr-un hipotalamus mâncat de câini sălbatici și de elefanți africani. Bunăoară, aseară, a tras dulapul care mă învelește și m-a murdărit cu aceste cuvinte:

”Am pe masă un oracol din Delfi. E mare, pătrățos și plin de zgaibe castanii. Azi oracolul din Delfi de pe masa mea strigă, mai mult șoptește totuși printr-o portavoce imensă:Atunci când ești un observator, nimic nu-i neînsemnat.Tocmai de aceea mi-am pus niște vată de zahăr roz în urechi. Să nu mai aud vocea oracolului.”.

– Urât din partea ei, dar ce=ți pot spune eu care sunt găurit zi de zi ca o păpușă voodoo cu ace în care prinde scrum de țigarete watterproof,? spuse peretele numărul 1 în timp ce își ștergea ochiul stâng cu o batistă din lemn de cireș. Uite, tocmai înainte să sângereze în pat în neștire , Fata de ghindă a sprijinit pe mine un ins tare ciudat. L-am întrebat cum îl cheamă, el tot spune compulsiv: ”ma ma dali, ta ta tzara, mama dali, tata tzara, ghici ciupercă ce-i???” .

– dacă vrei îți spun eu cine e individul acesta , spuse Fata de ghindă cu voce stinsă. El e Omul munților. Sau al stâncilor mai exact, cu toate că nimeni nu știe de unde vine această creatură de lumină rece. L-am adus aici pentru că nimeni nu a avut curajul să-i vorbească și doar mă știți cum sunt atrasă de tot ce strălucește pe fundul lacului.

– Ooo, da, răspunseră pereții numărul 1 și numărul 3 într-un glas. Și ce i-ai spus?

– A, păi inutilități de-ale mele: ” Ce e cu tine aici , domnule Om al munților? Aici, pe pământul ăsta ? De unde vii și ce cauți aici ? Până la urmă ce rost are căutarea aceasta ? Nu cumva vrei să mă lași să te iubesc? Cum, ce e aia iubire? Ce frumos ești tu, pot să te ating?” și a venit cu mine aici, zice că vrea să știe ce e iubirea dar nu vrea să-mi vorbească până nu sângerez puțin pe aici prin cochilie.  Mi-a pus un vraf imens de cărți în brațe și mi-a dat termen să le citesc până mâine când mă va asculta din ele, să vadă ce am înțeles apoi îmi va pune note într-un catalog travestit într-o biblie albastră jerpelită de mama focului(ori de tata focului, cine știe). Își va scoate mănușile din piele de vulpe beată de pe mâinile sale atlasice și îmi va pune calificative:

– un vulcan noroios din care ies copaci pe jumătate înverziți înseamnă un calificativ mârșav de prost. adică Fata de ghindă a citit cu ochii din spatele axilei stângi și nu a înțeles nimic din ce trebuia citit. Rușine!

– bube de plastic puroinde în mijlocul cărora se află un ghem de turtă-dulce pictată execrabil de mâini albe, mici și ignorante. ah, da, acest calificativ este crunt, el înseamnă că Fata de ghindă a citit cărțile, le-a înțeles și apoi s-a galateizat singură în lichid amniotic în care cretinii-pământului(a se citi , Regii-pământului) au prăjit de două luni napi ciclopici, samovare din carton, flori de soc ruginite la încheietura liniei orizontului, pâlpâiri de găuri negre în care se țin toate porțelanurile urechilor interne care s-au spart, zgaibe de creier de cocoș orbit de propriile fantasme pline de suficiență. Ei, multe alte lucruri au prăjit cretinii în acest ulei primordial.

– și ce calificativ ai primit, Fato de ghindă? întrebă peretele numărul 1.

– Am primit un calificativ care se găsea într-un răvaș. Scria: ”. We are separate vampires in a nights silhouette ”. 

Read Full Post »

Tremurăm ca niște câini din sulfur în fața ei. Ajunși acolo unde oamenii încumetă să călătorească  doar călare pe harpii uriașe, unii dintre oameni înnebunesc, alții se iau la trântă cu moartea.

De fiecare dată lucrurile sunt făcute din hârtie filigranată și cerul se surpă în bucăți de tencuială mov și galbene. Suntem niște rânjiți, spune primul om ce apare la tv în timpul moțiunii de cenzură ce trece de sufletele de hârtie igienică. Înaintăm grăbiți înspre parcuri pline de flori, înspre cirezi de vite ce se mână singure, înspre sucul de mere dăunător intestinelor.

Un om se pune în pat din cauza unei durerei de măsele. Se pune cu partea dureroasă în jos, înspre pământ, ca și când  prin durere omul  e chemat de moarte în adâncuri. Perna pe care omul și-a pus capul obosit ascunde în interiorul ei un hău imens al durerii, un hău care se deschide în pernă în timp ce omul caută alinare. Se cască un hău exact din mijlocul pernei, se hască și e imens, se cască și îl înghite pe om cu tot cu măseaua dureroasă, cu toată asprimea durerii, cu toată abrutizarea sinelui, cu tot exercițiul travaliului chinutil. În hău sunt grifoni uriași care îi ciugulesc măsele din gură, lasând-i însă durerea fantomă. Mai sunt și niște troglodiți orbi care încearcă să îl curețe pe omul nostru de purici și păduchi.

Vine o manticoră și  îi spune:

”E frumos și în Infern, nu zic nu, dar știi ce să faci cu frumosul ăsta deodată ce ești la suprafață, la lumină? Știi ce să faci cu frumusețea Infernului când ajungi în Paradis? Nu știi,da. Nu știi.Tu nu știi ce să faci cu frumosul nici aici, în Infern!”.

Cete întregi de minotauri cu topoare în mâini sfărâmă  cu acestea dinții și măselele caramelizate ale omului nostru. Omul se supune, legat fedeleș de un trup alb, bătut de soare pe alocuri. Se aud sunete de clopoței și ochii omului, scoși din orbite, sunt fixați pe un dispozitiv special, făcut din bucăți imense de sulf ireal de galben și obligați să citească un manuscris alchimic despre Coniunctio Oppositorum.

Când s-a trezit, omul și-a adus aminte doar de manuscrisul citit. Și a urmat apoi un fir asociativ: în urmă cu ceva timp, un altcineva i-a spus omului nostru: ”Ești ca un dinam, omule!”.

iar omul, ciudat în manifestările lui, a făcut o altă asociație liberă determinată de bipolaritatea ființei sale. Aceasta:(de la minutul 1.00 până la 3.48)

 

Cum vrem noi să fie omul altfel decât ambivalent, bipolar, anima și animus, conștient și inconștient, când chiar Dumnezeu creștin e prezentat astfel???? Când acest dumnezeu, orice nume ar purta(chiar și misticism) nu e conștient de inconștientul lui , face omenirea să sufere și mai mult.

ce altceva decât ignoranța propriilor lucrări. Pentru că firea iubitoare și compătimitoare a lui dumnezeu este echilibrată prin enantiodromie de ură, cruzime și distrugere, catastrofa apocalipsei poate fi evitată de dacă dumnezeu devine mai conștient sau devine mai Om.

Dumnezeu e incomplet fără creaturile sale, pentru că dacă dumnezeu ar fi avut conștiință de sine, nu ar mai fi fost necesare creaturile conștiente. Creaturi, așa ca omul nostru. Omul nostru bipolar.

Aș zice că e vremea să îl doară și pe Dumnezeu câte o măsea. 

Read Full Post »

Atâta liniște în jur.

Uneori nu pot să ies din mine oricât de tare aș încerca. Poate mă străduiesc prea mult. Mărturisesc că îmi place enorm când mă aflu în  afara mea, golită de toate sentimentele-glob pe care ca un Atlas le port de ceva timp, de toate sentimentele afara unuia singur: pacea.

Îndrăgostită iremediabil de proces, complet neinteresată de răspuns și nici măcar de întrebarea pentru care am inițiat procesul. Întrebările aceluiași răspuns, miile de feluri în care punem aceeași întrebare mă lasă rece. Eu vreau procesul până la ajungerea la marele răspuns. Vreau viața.

Îndrăgostită iremediabil de proces.

Pierdută total în procesul de a afla. Visez. Visez. Visez într-o cameră goală, nemobilată și umplută de foi pline de gânduri, nori de gânduri în aer, desene. Mai e ceva aici: 166 de cm. De materie în care zac și plutesc eu. În acești 166 de cm visez eu cu mine și cu alți noi cu identitate nedeclarată.

Azi  am nimic despre mine. Mi-au murit cuvintele despre mine. Momentul acesta m-a golit de mine. Ah,da, în sfârșit, iată ieșirea din mine.  Aud din picturi cum mă strigă un scris copilăresc. Raționez și simt în același timp. Cu ochii închiși, mă pictez pe dinăuntru cu pensule imense. Ce ciudat de minunat, sunt înăuntrul meu și mă vopsesc pe interior, în același timp  mă privesc din afara mea și îmi  admir munca pe care o fac în interior.

O tăcere nu se va reconcilia niciodată cu un strigăt la fel cum Hansel și Gretel se vor răzbuna pe Vrăjitoarea cu casa de turtă dulce întotdeauna. Și asta pentru că altcineva înaintea noastră a inventat convenția contrastelor și basmele. Totul a fost creat înaintea ta. Ia de explorează și nu uita să te intorci la tine atunci când ai terminat!

Mă gandesc că în orice clipă, mai există cineva , cel puțin o persoană, ideal una,care să asculte aceeași melodie, aceeași muzică, aceleași sunete în același timp cu mine pe un alt punct de pe glob sau din orașul ăsta. Și uneori îi simt pe oamenii ăștia, dar foarte rar și atunci le zâmbesc copilărește și mă întind în poziția omului vitruvian  al lui Da Vinci, cu brațele și picioarele întinse pe parchetul rece. Și atunci mă eliberez din mine și plutesc pe aici pe undeva, prin camerele astea, prin ochii voștri, prin măgura deasă, prin întrebări inutile.

Atâta liniște în jur. Poate e de la vântul de afară.

Mi-am făcut bagajul. Plec din nou. Nu pot să mai stau în loc. Cu bagajele făcute, cu picioarele în prag , fug din nou. Fug de ai mei pentru că asta am făcut toată viața, fug de prietenii pe care îi părăsesc constant, fug de noii cunoscuți care fug și ei de mine, fug de tipul care încearcă să mă înțeleagă, fug de camera mea prea plină de mine, fug de blogul acesta devenit prea cabotin, fug de mine. Mă duc la gară. Voi alege acolo în ce tren mă urc. Mă întorc sâmbătă.

Un scaun va rămâne întotdeauna un scaun ce caută esența perfectă de lemn din care a fost făcut.

 

Read Full Post »

Tocmai ce vin de la o întâlnire ca între fete, muhaha. M-am întâlnit cu o tipă cu care mă cunosc din copilărie și cu care m-am regăsit acum vreo 3 ani.

De la o vreme o preocupă foarte tare probleme de moralitate. În special când vine vorba de alegeri în viață:

–          Georgette:  Fată, sa îți zic ce am pățit ieri. Știi că am problemele alea la sân și m-am dus la doctor să mai fac o ecografie, radiografie d-aia , cum îi zice.

–          EU : Așa, și ce ai pățit acolo?

–          G: M-am dus cu Lavinia, colega mea de la muncă, aia care are doi bebei și vrea să mai facă încă unul.Hai fată, aia grasă cu curu”mare care era în camera de lângă mine când ai venit să mă vizitezi la grădi!!!

–        EU:  Da, mi-o aduc aminte. O tipă blondă cu față de copil. Hai fată, treci la subiect!

–        G:  Hooo! Că ajung și acolo. Și m-am dus cu Lavinia aia grasă  la spital și stăteam acolo la coadă să îmi vină rândul și tocmai ce ieșise o femeie care plângea.

–       Eu:   De ce plângea?

–        G(apropiindu-se de mine și făcând niște ochi de mielușel) :   Pai să știi că la un moment dat a plecat soțul ei de lângă ea și ne-am dus să o întrebăm ce are. Și stai fată , să auzi, ce nenorocire! Femeia mi-a zis că plânge că  i-a zis doctorul că trebuie  să facă avort. Și tocmai ce făcuseră ecografie și i-a spus doctorul că s-ar putea ca viitorul copil să aibă o malformație: Se va naste fără creier, și femeia trebuia să își aleagă dacă să facă avort, ce i-a sugerat medicul, și să-l nască pe acest copil cu malformații, și știi și tu cum e, naiba, hai că dacă ți se naște unu” handicapat de o mână, de un picior, parcă zici că îl ții și nu avortezi că poți să ai grijă de el, dar dacă se naște fără creier, îți dai seama că nu o să poată să facă nimic, nu o să poată să se miște, să vorbească,să mănânce, nu o să poată să facă nimic. Trebuie să faci tu totul în locul lui.

Eu:Vai fată, vai!!! (Înăuntrul meu râd pe înfundate și parcă mă apucă plânsul. Mă gândesc să o las să văd cât mai dă din ea.) Și ce a făcut fată săraca femeie? A ales să facă întrerupere de sarcină sau nu? Tu ce ai fi făcut într-un caz de-ăsta?

Georgette(care ia o mină serioasă și parcă-parcă cu un aer vinovat):  Fată,  femeia a zis că până la urmă se riscă și o să îl nască fără creier, că ce, ea o să aibă grijă de el, că e copilul ei și numai al ei, și îl iubește și așa. Eu dacă eram în locul ei, îl dădeam afară, jur! Îți dai seama că un copil de-ăsta fără creier nici nu poți să îl numești om? E doar viu, dar nu  face nimic, e groaznic, mă distrug pe mine dacă fac așa ceva. Îți dai seama, vrei să te duci și tu în club, în parc, la mare , la munte, la un grătar și nu poți de copil, că dacă pleci tu de lângă el moare că nu poate să mănânce singur, să se miște, să se spele. Asta ar fi singurul caz în care aș avorta. În rest l-aș ține, chiar dacă s-ar naște ,fără  o mânuță, un picioruș, că atunci mai poate să aibă și el grijă de el, măcar vorbește.

Eu(șocată. fără cuvinte. Knock-out!. Încerc să scot câteva cuvinte, acolo, orice): Da fată, ai dreptate, ce să zic. Nasol. Mai bine nu facem deloc copii, ce zici? Ce ți-e și cu atâtea malformații!!!

–    Georgette(râzând   vitejește și cu un sentiment de milă față de mine):       Nu fată, eu fac sigur, chiar dacă iese malformat.

–       Eu:    Stai puțin, mă duc până la baie. Vin imediat, scuză-mă.

Mă ridic de pe scaun si mă duc către toaletă. Mă gândesc pe drum, trecând peste absurdul situației, măăă ce tare, copil fără suflet am mai auzit, dar copil fără creier.pfiuuu! Trebuie să ies mai des prin lume.zic”

Mă întorc la masă unde prietena mea îmi explică în continuare cum stă treaba cu moralitatea alegerilor astea.

Pentru astfel de oameni ar trebuie să se impună obligativitatea folosirii mijloacelor de contracepție. Și pentru femeile care se duc la doctor însărcinate și care înțeleg la un mod absurd ce le spune medicul despre evoluția sarcinii, și mai mult decât atât, pentru prietena mea care alege să fete un pseudo-handicapat în accepțiunea ei, numai să fie un pseudo-handicapat care să aibă grijă de el însuși când ei i se rupe de  handicapul lui.

Read Full Post »

Older Posts »