Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘insomnii’ Category

Bună. Mă numesc  Fata de ghindă și am aproape acei ani ce mă fac  să realizez că sunt prea albă la față pentru oamenii din jurul meu. Cea mai bună descriere pe care mi-a făcut-o cineva vreodată, a fost a unui străin care m-a văzut odată la un party : ”ești o față de copil care ascunde o traumă” . într-adevăr, care să fie aceea? Bănuiesc că cea a existenței și a absurdului situației că trăim. De trauma asta nu scapă niciunul dintre noi. Mai departe cred că tot ce contează este doar modul în care răspundem acestei traume.

Pot să vă spun că îmi plac copiii doar în măsura în care nu sunt nevoită să îi aduc eu pe lume: alte traume din copilărie pe care prefer să le defulez în curtea din spate. Mama îmi spunea mereu când eram mică că îmi stă bine cu tot ce îmi pun în cap, acum mă dojenește că umblu cu capul gol. Bănuiesc că actul meu de a alege e un act de revoltă la adresa autorității materne. Asta că tot mă gândeam să vă spun că dezvolt relații aproape dezastruoase cu femeile și nu mi-am  consumat conflictul oedipian.

Oamenii din jurul meu mă numesc o persoană frumoasă. Uneori îi înțeleg și văd ochiul care vede. Alteori îmi înfig unghiile în antebrațul stâng și mă uit cum durerea din interior devine observabilă în exterior. Sunt din nou ochiul care vede.

Ca să ieși din tine nu îți trebuie multe: frunze uscate, miros de fum, brățară din  sfoară de urzică, vodka, medazepam, pahare și scrumiere sparte, transpirație de vară, flori uscate, pietre pe frunte și un pahar cu nasturi acvatici.  Le amestecați și le beți cu apă călduță. Vă sfătuiesc totuși să nu o faceți. S-ar putea să vă înecați cu ciulinele.

Când eram mică eram convinsă că aud florile și copacii cum cresc. Mai credeam asta până acum un an când, încercând să salvez un brad care se usca de la seceta nemiloasă, m-am dus să-i vorbesc și să-i șoptesc că trebuie să trăiască. Până aici nimic greșit, doar că fratele meu, care se afla prin preajmă când vorbeam cu bradul, și-a rostogolit ochii spre mine și mi-a spus că trebuie să mă tratez.

De atunci mă întreb dacă nu cumva acest misticism al meu absolut copilăresc nu trebuie să rămână acolo, în copilărie. Bănuiesc că e timpul să mă maturizez, să mă fac om mare.(eventual și corporatist). Înțeleg de la ceilalți captivi ai Matrixului, de la veterani, că acest proces e unul tare anevoios  și că la sfârșit se plătește chiar și un preț: riști să îți pierzi imaginația. uiți să mai spui cuvintele magice: ”ca și când.”.

Ei bine , eu sufăr de bruxism. Și uite așa am reușit performanța de a îmi sparge un dinte din față prin somn și de a mă întreba apoi: cu ce răni, cu ce morți aferenți iese fiecare din nevroză?

Nevroza e Matrixul meu. Și în acest Matrix, îmi spun cu tărie că nu putem vedea mai departe de alegerile pe care nu le înțelegem(aceasta este o referință, un citat din lumea cinematografului).  Și mai departe procesul este cât se poate de veridic, (atât cât poate să fie într-un program de simulare de genul Matrixului).

Am numeroase iluzii pe care cei din jurul meu le numesc capricii ale percepției: adevăr, dragoste, cunoaștere, înțelegerea, simțire, libertate.

Dar dacă cei din jurul meu au dreptate? Dacă acestea toate în care eu cred sunt la fel de artificiale ca însuși Matrixul?? Dar hai să fim optimiști azi, să ne facem numărul hippie până la capăt.

Într-o zi , mi-a venit așa din senin să scriu în calculator fraza aceasta: ”Marea minune a existenței mele o reprezintă această izvorâre,  această ”jertfă” de iubire neîntreruptă, chiar dacă lumea a încetat să mai existe de tare lung timp.”

Acum, citind această frază, nu pot să nu mă întreb cinic: ” La marginea regăsirii nu lipsește oare recunoașterea?”

Acum câteva zile am terminat de citit o altă colecție de nuvele-povestiri ale lui Charles Bukowsky . Iscusitul bătrân afurisit m-a chinuit în delir de admirație de-a lungul a peste două sute de pagini citind experiențele lui de bețiv notoriu, pentru ca la sfârșitul penultimei nuvele să mi-o toarne direct în față:

” Omul este victima unui mediu care refuză să îi înțeleagă sufletul.”

În acest moment mă gândesc ce aș punea să mai spun despre mine, având în vedere că unii dintre voi sunteți tare curioși să aflați cum sunt. Și cum vreau să mă cunoașteți sincer, mă gândesc tot mai serios că am nimic despre mine a vă spune. Nu am nimic, credeți-mă , am nimic despre mine și acest lucru este minunat: propriul gol, propriul vid, propria gaură neagră!! Trebuie să le simțiți!

Uneori știu că de acolo îmi extrag eu acum libertatea: mă raportez la oameni, dar știu că eu nu sunt societatea iar acest lucru, ca oricărui ușor schizoid melancolic , îmi dă putere.

Să revenim. Azi am de gând să vorbesc mult și prost numai să nu mă aud. În camera mea, sanctuar de templu (evident delir de grandoare, vă rog să-mi dați pastila!) am tot felul de inutilități, sunt într-un fel Omul de pe Lună din Mary Poppins : pahare sparte și pictate, foi desenate pe pereți, ace fără gămălie îmi găuresc aceiași pereți, pete de vopsea și urme de viață pe salteaua patului, turtă dulce pictată, tăieturi din ziare și colaje, sticle de vodka goale ascunse după dulap( plănuiesc să fac o vulpe colaj din ele), chiștoace de țigări, pietre adunate de prin găuri negre, flori uscate. Of, sunt multe.

Hai mai bine să vă zic ce nu am, e mai ușor. De obicei nu am: televizor, lenjerie pe pat(există și mici excepții), ordine, scaune, prize funcționale , pereți curați, aer condiționat. Am un ventilator totuși dar și ăla e asamblat de mine și nu stă în picioare decât dacă pun stepperul meu ca și contragreutate.(sau ceva de genul. of, nici asta nu am: nu mă pricep la fizică, de obicei sunt aeriană).

Am cam obosit, nu prea am dormit de câteva zile și nopți bune.

Ce aș putea să spun? Bănuiesc că eu nu sunt. Și cum nu sunt îmi place ca dimineața să cred în șase, de ce nu șapte lucruri imposibile , întocmai lui Alice :

”Alice : Uneori, înainte de micul dejun, încerc să cred şase lucruri imposibile.
Pălărierul cel Nebun: Ce exerciţiu minunat.
Alice : Numără-le, Alice. Unu, există băuturi care te pot micşora. Doi, există mâncăruri care te pot face să creşti. Trei, animalele pot vorbi. Patru, pisicile pot fi invizibile. Cinci, există un loc numit Ţara Minunilor. Şase, îl pot ucide pe Jabberwocky.”

7. Sunt doar un copil.

Read Full Post »

Cunosc un albatros.

Un albastros baudelairian.  Un bărbat care trăiește în mii și mii de lumi. Fondul ființei sale este de o transparență, o fluiditatate aeriană. Sufletul său are o ușurătate a înțelegerii aventurii prometeice.

Pieziș e modul în care îl ating pe acest bărbat lucrurile care îl privesc. E ca și când acest bărbat are deasupra ochilor un anume ecran filtrant ce amortizează orice impresie și orice absurd.

Sunt cel Nemângâiat, cel Sumbru, cel Uitat,

Prinț aquitan,cu Turnul de mult în destrămare,

E unica-mi Stea moartă,-iar luthu-mi constelat

Poarta-al Melancoliei de-a pururi negru Soare.

E ca prințul de Acvitania, pe care aripile îl împiedică să umble, să se cațere prin prăpăstiile lumii. Ca orice albastros, nu își găsește locul pe pământul uscat.

De la bun început am simțit că acest bărbat este atras de lumi superioare, cum sunt acestea numite, sau să spunem că el aspiră la scopuri elevate în mod natural. Cel mai potrivit este totuși să spun că bărbatul este foarte atent la chemările misterioase și asta pentru că este cu o ureche sensibilă îndreptată spre vocile „de dincolo”,  și cu alta își ascultă propria sete de perfecțiune morală, gustul îmbătător al găsirii unui anume ideal spiritual.

În noaptea de Mormânt, Tu, ce m-ai mângâiat,
Redu-mă-n Posilippo, dă-mi marea, Bucuria
Şi floarea adorată de-un suflet sfărâmat
Şi-umbrarul unde Roza se-îmbrăţişa cu Via.

 Un interesant pasionat, îndrăgostit de paradoxul acut, așa este. Sufletul lui vibrează într-un cristal spiritual de suprasolicitare, un cristal împăienjenit cu gustul delicios al recordului în sine, de sine, pentru sine.

Sunt Amor,Phobeus oare?…Sunt Lusignan?Byron?
De buzele reginei mi-e fruntea-mpurpurată;
Visam în grota-n care sirena-n voie-noată…

De fapt, chiar o să vă spun două lucruri pe care lumea le povestește despre el:

1.Cică este campion olimpic la maratonul pașilor prin nori. Medaliile încă nu s-au decernat.

2. Lumea spune că e ceva în el, o forță mistică, o forță care îi permite să-și facă săgeată din orice lemn ca să atingă orice țintă.

De două ori trecut-am ne-nvins peste-Acheron:
Pe lira lui Orfeu, în drumul meu, am strâns 
Şi al Sirenei strigăt şi al Fecioarei plâns.

 

Poezia: El Desdichado – Gerard de Nerval.

Read Full Post »

– Uite-mă , scriu pe întuneric cu mâna mea stângă paralizată de pucioasă, scriu ca o nebună – spune Fata de ghindă pereților în timpul crizei compulsive a cioburilor de sticlă verde

– Te văd, spune peretele numărul 1, un perete-catapeteasmă pe care se aflau inutilitățile pământului: doi pui galbeni despărțiți de linia orizontului, șuvițe lungi de păr lipite de ambalajul de aluminiu al unei ciocolate pentru diabeticii cuvintelor, semne de circulație subacvatică pentru cei fără-de-carnet de conducere a apei din  conducta cochiliei, niște drogați fericiți ce agonizau ca proștii în fiecare seară cu Fata de ghindă. Peretele numărul 1 mai avea niște fluturi din terebentină lipiți cu forța într-o mantisă albastră, operele infantile ale unor creioane nevrotice, un măr-roșie ce ieșise pe suprafața peretelui să se prostitueze cu bufnița numită Infinit care zăcea fără de glicogen în ficatul unei cutii în care trăiau căluții unui caleidoscop plin cu oglinzi sparte. te văd , repetă peretele numărul 1, te văd și îți dezaprob aceste hemoragii oculte care s-au preschimbat în sângerări ejaculante. Uită-te la tine, ai murdărit minunăție de cearceaf cu sângele tău, sânge încărăiat de la veșnicele tale lupte corp la corp cu creaturile mitologice pe care le iei cu tine în pat la culcare.  Ia privește,  perete numărul 3 (peretele numărul doi nu există, exact ca într-un roman de Will Self) , degetele de la picioarele Fetei de ghindă sângerează și nasc niște bucăți de inconștient tulburat și infantil. !Tu ce crezi?

– Nu știu ce să spun perete numărul 1, eu nu o văd pe această Fata de ghindă decât atunci când îi intră în cap că sublimează și se apucă să mă încrusteze cu fel și fel de platitudini ivite dintr-un hipotalamus mâncat de câini sălbatici și de elefanți africani. Bunăoară, aseară, a tras dulapul care mă învelește și m-a murdărit cu aceste cuvinte:

”Am pe masă un oracol din Delfi. E mare, pătrățos și plin de zgaibe castanii. Azi oracolul din Delfi de pe masa mea strigă, mai mult șoptește totuși printr-o portavoce imensă:Atunci când ești un observator, nimic nu-i neînsemnat.Tocmai de aceea mi-am pus niște vată de zahăr roz în urechi. Să nu mai aud vocea oracolului.”.

– Urât din partea ei, dar ce=ți pot spune eu care sunt găurit zi de zi ca o păpușă voodoo cu ace în care prinde scrum de țigarete watterproof,? spuse peretele numărul 1 în timp ce își ștergea ochiul stâng cu o batistă din lemn de cireș. Uite, tocmai înainte să sângereze în pat în neștire , Fata de ghindă a sprijinit pe mine un ins tare ciudat. L-am întrebat cum îl cheamă, el tot spune compulsiv: ”ma ma dali, ta ta tzara, mama dali, tata tzara, ghici ciupercă ce-i???” .

– dacă vrei îți spun eu cine e individul acesta , spuse Fata de ghindă cu voce stinsă. El e Omul munților. Sau al stâncilor mai exact, cu toate că nimeni nu știe de unde vine această creatură de lumină rece. L-am adus aici pentru că nimeni nu a avut curajul să-i vorbească și doar mă știți cum sunt atrasă de tot ce strălucește pe fundul lacului.

– Ooo, da, răspunseră pereții numărul 1 și numărul 3 într-un glas. Și ce i-ai spus?

– A, păi inutilități de-ale mele: ” Ce e cu tine aici , domnule Om al munților? Aici, pe pământul ăsta ? De unde vii și ce cauți aici ? Până la urmă ce rost are căutarea aceasta ? Nu cumva vrei să mă lași să te iubesc? Cum, ce e aia iubire? Ce frumos ești tu, pot să te ating?” și a venit cu mine aici, zice că vrea să știe ce e iubirea dar nu vrea să-mi vorbească până nu sângerez puțin pe aici prin cochilie.  Mi-a pus un vraf imens de cărți în brațe și mi-a dat termen să le citesc până mâine când mă va asculta din ele, să vadă ce am înțeles apoi îmi va pune note într-un catalog travestit într-o biblie albastră jerpelită de mama focului(ori de tata focului, cine știe). Își va scoate mănușile din piele de vulpe beată de pe mâinile sale atlasice și îmi va pune calificative:

– un vulcan noroios din care ies copaci pe jumătate înverziți înseamnă un calificativ mârșav de prost. adică Fata de ghindă a citit cu ochii din spatele axilei stângi și nu a înțeles nimic din ce trebuia citit. Rușine!

– bube de plastic puroinde în mijlocul cărora se află un ghem de turtă-dulce pictată execrabil de mâini albe, mici și ignorante. ah, da, acest calificativ este crunt, el înseamnă că Fata de ghindă a citit cărțile, le-a înțeles și apoi s-a galateizat singură în lichid amniotic în care cretinii-pământului(a se citi , Regii-pământului) au prăjit de două luni napi ciclopici, samovare din carton, flori de soc ruginite la încheietura liniei orizontului, pâlpâiri de găuri negre în care se țin toate porțelanurile urechilor interne care s-au spart, zgaibe de creier de cocoș orbit de propriile fantasme pline de suficiență. Ei, multe alte lucruri au prăjit cretinii în acest ulei primordial.

– și ce calificativ ai primit, Fato de ghindă? întrebă peretele numărul 1.

– Am primit un calificativ care se găsea într-un răvaș. Scria: ”. We are separate vampires in a nights silhouette ”. 

Read Full Post »

Apa din duș se scurge sinuos în ghinda părului transpirat. Mai departe e un zâmbet de ghinduță-ghindoacă cu plete ude în dimineața unei teribile mahmureli.

Să continuăm. Se apasă butonul forward. Se înghite un analgezic cu substanță activă pe bază de sulf-wanna-be.  Pe masă se află universuri. Niște cărți.

Tatăl ghindei, aka Stejarul, spune: ”Nana, nu trebuie să citești mai multe cărți în același timp! Nu ești în măsură!”. Se răspunde: ” Ultima oară când m-am măsurat aveam 1, 65 m !”

Se reiau lecturile de ieri. Prima carte din mâinile fetei o duce pe aceasta cu imaginația brambura. Realitatea nu a fost niciodată suficient de satisfăcătoare pentru a o determina pe tânără să plătească o sumă modică drept chirie. (Fuck hippies, îl aud pe Eric Cartman spunând!). să vedem, să vedem:

” La ușa camerei de lucru a maestrului Huld, K. se opri, deschise și îi strigă negustorului care continua să meargă mai departe, docil.

– Mai încet! Fă lumină aici!

Gândindu-se că Leni s-ar fi putut ascunde acolo, îl puse pe negustor să scotocească prin toate ungherele, dar camera era pustie. Când ajunse în fața portretului, își opri însoțitorul apucându-l de bretele.

– Îl cunoști? întrebă, ridicând degetul arătător.

La rândul său, negustorul ridică lumânarea, se uită o clipă în sus clipind din ochi și spuse:

– E un judecător.

– Un judecător de seamă? spuse K. dar negustorul ridică ochii ,admirativ.

–  E un judecător de seamă. ”

Se închide cartea, se mai bea un pahar. Aici e party în ritm de lectură haotică. Undeva , într-o cută a creierului, se aude vocea lui Johnny din Naked:

”- Have you ever seen a dead body?

– Only me own. ”

A doua carte:

Jertfit de la bun început pe altarul operei sale, dându-și seama de riscurile harului acesta fără scăpare, dar nevrând să- i recunoască decât exigențele, aruncă fratelui cuvintele acestea grele de povara unui asemenea destin. „simt în mine un foc pe care nu îl pot lăsa să se stingă ci, dimpotrivă, pe care trebuie să-l ațâț, deși nici eu nu știu pe ce făgaș voi fi mânat. Nu m-aș mira să fiu împins spre o ieșire întunecată. Dar în anumite situații, mai bine să fii biruit decât biruitor, de pildă mai bine Prometeu decât Jupiter!  cât privește arta, intransigența sa e totală.”

Colajul meu se completează cu Otto Rank: ” Artistul poate experimenta mai mult în evenimentele foarte mărunte ale vieții decât omul obișnuit în cele mai pestrițe aventuri, deoarece ele reprezintă pentru el numai ocazia de a lua cunoștință cu regatul său interior. Excitabilitatea lui este doar reversul fenomenului și trebuie să apară, în măsura în care el nu utilizează acest surplus în activitatea lui artistică ci alege calea obișnuită de a permite afectelor sale să se descarce în realitate.”

Pure eye candy !

…..și terminăm cu Jelinek: ” Erika se opune, spune că nu cunoaște sentimente. Dacă ar recunoaște un singur sentiment, nu l-ar lăsa să treacă înaintea inteligenței. Mai aduce un al doilea pian între ea și Klemmer. (….) Ea se îndoaie în pozițiile cele mai imposibile și Klemmer simte, surprins și surpinzător totodată,un nod de greață urcându-i-se în gât, dar care se lasă imediat inclus în senzațiile lui. Dacă vrei, te obișnuiești. Totul e să nu fii așa exclusivist. Erika își trosnește încheieturile degetelor, ceea ce nu-i folosește nici la sănătate, nici la pian.”.

 

A cui analiză e aici?, se întreabă Fata de ghindă. Mă duce cu gândul la un tablou.

He took his vorpal sword in hand:
Long time the manxome foe he sought –
So rested he by the Tumtum tree,
And stood awhile in thought.”

Read Full Post »

Somn comatos. La trezire :

Uneori durerea ta e prea reală ca să auzi vocile îndurerate ale celor care te strigă înapoi. Știi că Luna trebuie sa moară .

Să înnebunești, iată un preț frumos pentru abandonarea sublimului.  Să fie un preț bun pentru egoismul feroce al durerii din prăpastie? Cochilia prea călduroasă ce spune?

Pași dezlânați până la frigider: două beri dintr-o răsuflare și una în scârbă. În acord cu starea de fapt.Croitorașul cel viteaz.

După amețire:

Nu există preț pentru frică.Pentru părăsirea existenței-pereche în tăcerea claustrării.Să lași un om în tăcerea prăpastiei e un păcat oribil. Asta pentru cei care cred în virtute, pentru restul, e un gest de înalt egoism.

Cu mâini tremurânde se deschide o carte. Fără a urma tabietul normal al citirii unei cărți, ochii cititoarei tremură asupra prefeței. E o recitire mai exact. Franz Kafka,  Procesul, traducere de Gellu Naum, prefață și tabel cronologic de Romul Munteanu. Cititoarea recitea această carte pentru că simțise mai deunăzi că aici va regăsi cheile tăcerii sau una din ele, cel puțin. Prefața îmbolnăvește ochii cititoarei de la bun început. Iată cheia, iată asemănarea:

” Obsedant, impulsul său de apropiere tandră  și profundă de femeie, spre a realiza acea mult dorită existență-pereche, înscrisă de autor între legile fundamentale ale vieții, se compune dintr-un amestec ciudat de atracție-repulsie- frică. Franz Kafka face parte din acea categorie a damnaților excesiv de pudici.(…). Franz Kafka privește realitatea cu frică și cutremur. De aceea și scurtele sale stații de tranzit în viața intimă au un epilog nefericit, frica rămânând motivul fundamental pentru care scriitorul își refuză cu o evidentă durere, fixarea mai îndelungată sau definitivă în existența-pereche.”

La sfârșitul citatului, ochii tremură sub pânze de păianjen. O omidă se plimbă pe balansoarul în care corpul cititoarei zace. Un prim gând îndeamnă la ucidere a omizii sub talpa ce poartă sandale numărul 36. Apoi urmează mândria: ”Trebuie să moară, uite cât rău face. Omida e dăunătoare. Ce fluture ? ce? Eu văd o omidă cu păr. O anomalie oribilă a naturii.”

Mâinile urmează singure drumul sinuos până la perii omizii. De acolo degetele preiau omida în palma stângă, în palma mică și transpirată. Ochi în ochi, durere în durere:

”Știm amândouă că o să murim. Cine spune că una din noi trebuie să moară acum? ”

Mâinile coboară omida de tivul rochiei și se lasă  întinse, odată cu întregul corp al cititoarei în balansoarul aflat într-un soare de iulie teribil.. Urmează un nou somn comatos în care creierul, ieșit din orbitele sale normale urlă:

”Există preț pentru frică. Există preț pentru minciunile psihopate.”

Ochii închiși, lacrimi uscate, broboane de transpirație ce se rezumă la a traversa corpul cititoarei, cuvinte alergând anapoda prin gura mică, unele răzbătând ca o eructație  printre buzele închise și printre paginile cărții pusă drept parasolar pentru față:

”Aceea e singurătatea lucidității. Aceea e.Cineva părăsește prăpastia altuia, bătut cu pietre și julit în genunchi.”

Altcineva strigă cum că ar vrea să atingă fire de păr și să simtă inimi bătând. Doar atât.

Buzele cititoarei ar vrea să îngâne ceva, dar somnul comatos o cuprinde din viscerele descărnate. Doar gândul mai bântuie aiurea printre broboane de transpirație și fucidat de sulf:

”Cochilia  e oarbă, surdă și șchioapă. Unde te întorci mâine, cu ce mâini, cu ce urechi? Unde sunt ochii?? Cu ce preț plătim cutezanța de a trăi în două lumi? Cât costă boala noastră?”….

 

Read Full Post »

Tremurăm ca niște câini din sulfur în fața ei. Ajunși acolo unde oamenii încumetă să călătorească  doar călare pe harpii uriașe, unii dintre oameni înnebunesc, alții se iau la trântă cu moartea.

De fiecare dată lucrurile sunt făcute din hârtie filigranată și cerul se surpă în bucăți de tencuială mov și galbene. Suntem niște rânjiți, spune primul om ce apare la tv în timpul moțiunii de cenzură ce trece de sufletele de hârtie igienică. Înaintăm grăbiți înspre parcuri pline de flori, înspre cirezi de vite ce se mână singure, înspre sucul de mere dăunător intestinelor.

Un om se pune în pat din cauza unei durerei de măsele. Se pune cu partea dureroasă în jos, înspre pământ, ca și când  prin durere omul  e chemat de moarte în adâncuri. Perna pe care omul și-a pus capul obosit ascunde în interiorul ei un hău imens al durerii, un hău care se deschide în pernă în timp ce omul caută alinare. Se cască un hău exact din mijlocul pernei, se hască și e imens, se cască și îl înghite pe om cu tot cu măseaua dureroasă, cu toată asprimea durerii, cu toată abrutizarea sinelui, cu tot exercițiul travaliului chinutil. În hău sunt grifoni uriași care îi ciugulesc măsele din gură, lasând-i însă durerea fantomă. Mai sunt și niște troglodiți orbi care încearcă să îl curețe pe omul nostru de purici și păduchi.

Vine o manticoră și  îi spune:

”E frumos și în Infern, nu zic nu, dar știi ce să faci cu frumosul ăsta deodată ce ești la suprafață, la lumină? Știi ce să faci cu frumusețea Infernului când ajungi în Paradis? Nu știi,da. Nu știi.Tu nu știi ce să faci cu frumosul nici aici, în Infern!”.

Cete întregi de minotauri cu topoare în mâini sfărâmă  cu acestea dinții și măselele caramelizate ale omului nostru. Omul se supune, legat fedeleș de un trup alb, bătut de soare pe alocuri. Se aud sunete de clopoței și ochii omului, scoși din orbite, sunt fixați pe un dispozitiv special, făcut din bucăți imense de sulf ireal de galben și obligați să citească un manuscris alchimic despre Coniunctio Oppositorum.

Când s-a trezit, omul și-a adus aminte doar de manuscrisul citit. Și a urmat apoi un fir asociativ: în urmă cu ceva timp, un altcineva i-a spus omului nostru: ”Ești ca un dinam, omule!”.

iar omul, ciudat în manifestările lui, a făcut o altă asociație liberă determinată de bipolaritatea ființei sale. Aceasta:(de la minutul 1.00 până la 3.48)

 

Cum vrem noi să fie omul altfel decât ambivalent, bipolar, anima și animus, conștient și inconștient, când chiar Dumnezeu creștin e prezentat astfel???? Când acest dumnezeu, orice nume ar purta(chiar și misticism) nu e conștient de inconștientul lui , face omenirea să sufere și mai mult.

ce altceva decât ignoranța propriilor lucrări. Pentru că firea iubitoare și compătimitoare a lui dumnezeu este echilibrată prin enantiodromie de ură, cruzime și distrugere, catastrofa apocalipsei poate fi evitată de dacă dumnezeu devine mai conștient sau devine mai Om.

Dumnezeu e incomplet fără creaturile sale, pentru că dacă dumnezeu ar fi avut conștiință de sine, nu ar mai fi fost necesare creaturile conștiente. Creaturi, așa ca omul nostru. Omul nostru bipolar.

Aș zice că e vremea să îl doară și pe Dumnezeu câte o măsea. 

Read Full Post »

Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădător.!

Fata de ghindă ar zice pe dos: Urăsc lașitatea, o urăsc, o detest, îmi vine să vomit când mă gândesc la ea, dar iubesc pe laș.  Ce e de făcut în astfel de situații??? …..mai ales când lașul a făcut și pe el de frică. de fapt cred că lașii sunt mereu murdari de  propria lor urină. Ăsta nu e un motiv să nu îi mai iubești , nu?

iar sunt la cheremul întrebărilor inutile, iar mintea mă comandă să pun întrebări inutile. Ca orice întrebare, de altfel.trebuie să încetăm să ne punem întrebări și să încercăm să le mai răspundem dacă dorim să ieșim din timp. știu că sună ciudat, dar se pare că răspunsurile se arată atunci când ori ai renunțat la întrebare, ori nu te-ai întrebat deloc. Așa trebuie descoperite lucrurile, fără căutări și renunțări, ci doar cu descoperiri.

 

Read Full Post »

Older Posts »