Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘love si all a about’ Category

Acel semnal de trezire în mijlocul nopții ce se numește Pace. Am privit în jur, ți-am cuprins somnul cu ochi leneși și am lăsat tăcerea să se multiplice până azi. Acea luptă cu tot ceea ce te împresura e anulată,   , nu pentrucă nu ești capabil ci pentru că nu mai  dorești. O alegere nici bună , nici rea , îți spui.

Privesc gutiera de pe noptieră, acel obiect ce mă obligă să-mi spun că liberbatatea îmi e limitată : pentru că fără de ea mi-aș sparge din nou dinții  în noaptea bezmetică,

Privesc printre cearcănele printre care îmi beau apa vie și îmi spun obsedant că nimeni nu știe ce înseamnă  diseară.  Pentru că viitorul se proiectează doar pentru cei care aleg să trăiască. Ca atunci când somnul te cuprinde și nu există împotrivire,  nu există decât mica moarte în care ne înfășurăm până la următoarea realitate.

A doua zi. Ca și când în ziua aceasta ne vom lua în brațe și totul va fi auzit, Mâine e întotdeauna liber până devine azi.

S-a sfârșit cu enormele povești interminabile în care trecutul nu pare decât a vocifera întocmai celor ascunși în timp, pierduți în galopul iluziilor.

Nu se mai aud acele voci triste ce afirmau fără încetare lucruri care încercau să-mi supună universul într-o tăcere înghețată. Cu siguranță că nu a fost nimeni aici care să-mi confirme  la modul absolut că astăzi se transformă în mâine și că mâine mă voi deconstrui mai bine fără de ochii închiși în care se naște acea tăcere . De parcă universul meu nu poate fi zguduit decât de unul cel puțin paralel cu al meu. Ca și când cineva lăsa constant în cercul  nostru aceeași cenușă picurată din ochi de cu seară. Ca și posibilitate imediată ne-am dorit amândoi să existe tăcerea și odată cu aceasta, cercul nostru fierbinte să ardă la modul nostru binar. Acea tăcere continuă în care nimeni să nu mai ajungă să mai atingă pe nimeni. De ce totul e atât de personal mă întrebai serile trecute. Nu m-am priceput a îți spune decât că atunci când trebuie să ne exprimăm cu aceleași cuvinte, nimic nu mai există din acel ”personal” ce subjugă. E ca și când știi că atunci când crezi că ți-ai hotărât transformarea din zeu în acel simplu muritor fără aripi , descoperi mai târziu că nu există o transformare perfectă. Există o sămânță din rolurile noastre, fie sociale fie cele pe care le interiorizăm din simpla nevoie de a respira și mâine.

Am aflat că mai e cale în acel ”mai departe” al meu, ca o linie a orizontului la fel de personală precum chilia norilor în care mă strângi în brațe.

1385783_533064373438593_82713880_n

Nu e nicidecum un început fără de priveghi, m-am trezit de sute de ori în fața acelorași oameni ce se ascund în spatele unor adevăruri care însă nu au reușit niciodată să transforme nu-ul meu în da-ul altora. Acest nu de care nu mă dezbar, nu are nimic de-a face cu forma sa negativă sau doar cu aceasta, ci cu refuzul absolut de a mă lăsa terorizată de normalitatea celorlalți.

Aceleași vise nocturne amuzant de infantile în care oamenii sunt presărați cu sare și apoi mâncați. Oricine s-ar putea grăbi în a trage concluzii că vise ca acestea ascund tendințe canibalice însă încorporarea la care visez eu are de-a face mai degrabă cu întoarcerea în lichidul amniotic primordial, the return to the womb. Idei delirante legate în mod natural cu acel Thanatos aiuritor de fascinant.

Să ne oprim. Cuvintele mele ajung aici doar la un sunet moderat, cu un acompaniament aproximativ artificial.

Lumea nu e făcută să o observi doar prin frământările celorlalți, să o digeri pe alocuri,  nu am fost niciodată suficient de lămurită de ce o anume categorie de oameni insistă a încorpora aproape schizofren  până și cuvintele acestea sterpe. Au fost ale mele. Acum să facă fiecare ce-a vrea cu ele, fecundă mi-e doar trăirea, actul de sublimare și zâmbetul înțelegător: timpul ca și adevărul sunt secundare existenței mele.

Anunțuri

Read Full Post »

Privesc încarcerată barbar de la același balcon de drept comun. Sus? Posibilul.  Jos? Niște cuvinte scrijelite pe asfaltul trotuarului: ” Heaven can wait for a moment !” 

Printre forfota din minte , un singur gând măcinat: ” Provoacă-te pe uscat, forează fără de știință în adâncul sălbăticiei, acolo unde nimeni nu poate pătrunde nici măcar cu ip-uri false a la Cristofor Columb”.

– Vă putem servi inconștient flambat alături de fixații infantile coapte în sucul dulce-vomitativ al defulării forțate. La desert vă puteți delecta cu un antiemetic pentru gândurile paralizante.

Nu am putut asculta până la capăt ce-mi spuneau vocile ce-mi violentau spațiul de odihnă, atât de tare mă dureau norii strânși la asfințit să-mi sugrume pata mea sfântă de probabil.

Pe foaia de hârtie din fața mea stăteau scrise pe nesimțite cuvinte bătute de vânt: ” Sub piatra vieții am găsit nimic. Mă așteptam să găsesc miriapodul din care se scurg acele segmente de rău ce-i posedă pe ei, oamenii intoleranți ce trăiesc sub mirosul de gumă arsă ce le mistuie trupurile, carcase goale. ”.

Imagine

Sub ce pânze, sub ce noroi mă lasă buretele conștiinței să vă expir ca pe mucine ale unei viroze tomnatice?

Toamna e a mea, cânt cu plăcere, căci sufletul mi-e toamnă.  Născută-n toamnă, mi-am învățat manierele din hlamida sa încorsetată-n podgorii și păduri ce stau să fugă. Să fugă de dor de foc, cu miros de pucioasă și must, cu fum în timpane și voci allegro în mintea-mi reîntoarsă în Se.

Îi aleg, îi las să se lovească singuri, nu mai rămâne nimic din oamenii care vor să traverseze viața doar cu avarii pe alocuri. Din tăciune, mortificare și repaos alarmant , de acolo am reușit să-mi scot cristalul meu de preț. Omul ce-mi veghează nopțile somnul răpit de bruxism, omul ce-mi închină versuri la asfințit în liniștea unui travaliu doar al nostru.

– Mai departe de Eu-ul fiecăruia, mai departe de fiecare Cine,mai departe în afara noastră, ce suntem noi, iubitule? , l-am întrebat la asfințit. O pată luminoasă pe un cer absurd și negreșit de tulburat ?

Imagine

Mi-a răspuns că nu.

– Noi suntem o lumină ce nu se scurge după legile gravitației, ci pulsează, se autoconservă prin taina lumii noastre neaflată de profanii rezistenței amorțite.  Mai desenează-mă încă o dată , ca atunci când ne-am salvat unul pe celălalt.Aici e Te.

Și poartă de intrare nu există aici, ce bine că fiecare cerc ține în mod natural doar doi.

Read Full Post »

Mă cheamă Baudolino. Fumez creioane negre cu care uneori scrijelesc desene pe acești pereți fruști ai peșterii mele din nori alcătuită. Fumez pe ascuns diverse ierburi șamanice din care îmi împletesc apoi cozile albastre aplecate în jos întru evadare. Ne cheamă cohilia, strigă un gând calificat absurd de nisipos. ”If I go to Hell, I must be really high” spune Roy Buchanan și face dragoste cu chitara înfierbântată. Ne stropim din când în când cu picături de apă, ca niște cămăși mototolite pe care călcătoresele le unduiesc cu picături de apă pentru netezirea preaplinului. ”din toate florile din lume, eu tot pe tine te aleg” zise măcăleandrul și de pe umerașele din nori alese tricoul verde, – ”acela corporatist”, cum adesea îl numește -, îl îmbrăcă pe ijos și încuie ușa în urma sa. Tot ijos. (ijos= licență poetică împrumutată, de verificat etimologia cuvântului ”șmecher” pentru înțelegere. ). Pe cutia șamponului din baie scrie: ” protejat de căldură și lumină. Ferit de copii. Pentru uz extern”. Intern acest  interdicții – inhibiții nu ne pătrund. Baudolino, adicătelea eu, am scris cândva  omului iubit aceste cuvihinte: ” Uite fată, în morții măsii , pe ăia, niște stricați! Ia uite cum râd ca proștii în metrou! niște stricați! știi fată că ăștia care râd au giardia??? da, mi-a zis mami aseară când călca izmenele lu”tati.”

A plânge de fericire, iată un mister ce se proiectează asupra celui cu care te afli în simbioză. Ceri o țigară/ țigare plină de șiraguri interpretative, plină de flori  de mucegai pe care le ingeri, le consumi. Digestia e un proces important atunci când stai în poartă și face poeme/ poee( ”în pădurea verde, mândra-n poartă șede, cu ochii privește la …. cum trece..hiii”  ) . Există oameni pentru care Luminișul e salvarea: îi lași lui cântecele tale, îi lași părul tău să facă ce-a vrea cu el, florile tale uscate din vaze,  zâmbetul tău tainic(pentru că doar el îl poate înțelege).

Putem înțelege că Fata de ghindă e îndrăgostită. Rămânem la adăpostul acestei aparențe, numa” unii din noi știm, simțind implicațiile acestui fenomen, fără a a aduce la cunoștință că uneori nu simțim pământul de sub talpa noastră. Iată o artă șamandă, iată o suflare de divin.

Iată cum ești doar pentru singularul pluralului. Noi = eu= tu. Iată misterul, iată proiecția dealului, iată proiecția văii. Iată cine e Fata de ghindă. Ermitizare.

Analyze this. Mă cheamă Baudolino. Dacă l-ai citit pe Umberto Eco.

Read Full Post »

Zoom, please!

 

 

Read Full Post »

Din ce știm de la strămoși, avem nevoie de prima materia.  Unii din frații noștri cred că aceasta ar putea fi sarea,mercurul, apa sau pământul Eu aleg pământ. Prima materia trebuie să conțină doua elemente: sol(masculin) și luna(feminin), două elemente pe care trebuie să le amestec cu ”focul secret” și să le încălzesc într-un vas sigilat.

Orice se combină cu focul secret trebuie separat. Separarea se produce prin nigredo.Și cum tot ce iese din negru trece la sublima non culoare alb.În acest stadiu, albedo, masa începe să prezinte pete albe și apoi devine albă în întregime, căci produsul lui nigredo e spălat, ea se volatizează și apoi se recristalizează ca o piatră albă.

Stadiul final al copulării materiei este rubedo. Inițial piatra se va transforma în piatră verde dupa ce va fi scufundată în leul verde al alchimiei și in final trece în roșu. Albul se unește cu roșu prin temperatura focului. Are loc conjunctio oppositorum. 

….am uitat să închid fereastra, a turbat materia. A de la așteptare.

 

Read Full Post »

Trec printr-o perioadă în care mi-e dor înfiorător de tare de copilărie. De aici, totul îmi pare alandala, prezentul nu  mă  mai cuprinde, timpul mă trăiește pe mine, evenimentele se succed fără știrea mea, apusul mă surprinde mereu absentă și total deconectată de la lumea reală. Cânt pe străzi melodii vechi, învățate în copilărie, îmi umplu nările cu mirosuri atât de vechi, atât de uitate încât mă simt o fantomă a trecutului după care jinduiesc nespus. Trăiesc experiențe albastre în camera mea de singuratică . Aici și-au găsit locul oamenii trecutului, oameni morți, dispăruți, uitați sau doar refulați. Oameni-amintiri ce poate abia așteptau să îi chem din nou întru amintire.

Retrospecție.  Ce copil fericit! Printre atâtea traume și atâtea mizerii pe care ochiul vigilent de adult le aruncă în spinarea copilăriei, am fost un copil fericit. Extraordinar de fericit.

Doi copii, amândoi de-o șchioapă.

Tata s-a întors din Franța. Nici nu știam că are să vină azi. De fapt, știți, s-a întors azi-noapte pentru că îmi aduc aminte vag că un obraz aspru și ud de lacrimi m-a sărutat prin somn în timp ce două mâini mă strângeau puternic în brațe. Nici nu trebuia să se întoarcă dar uite că acum știu că doarme cu mama în sufragerie. Mi-a spus Alexandru, fratele meu. E dimineață și dacă nu mă înșel , e vară. E vară și afară e cel mai frumos soare din lume. Soarele dimineții de vară. Alex mă îndeamnă să deschid ușa încet, mama și tata dorm încă.

Prin ușa ușor întredeschisă, văd cel mai sublim spectacol static. Văd fericirea.  În așternuturi calde, mama și tata dorm zâmbind împreună prin somn. Oare visează același vis sau doar se fac că dorm??? Lenjeria de pe pat e de un oranj pal,încărcat de un imprimeu cu flori imense, soarele ce scaldă ușor și ideatic camera este de același portocaliu sălbatic. În razele de soare văd cum dansează firișoare mici de praf și totul e fericire. Lângă ei pe pat,pe jos, pe rafturile bibliotecilor înțesate cu cărți, pe covorul persan, pe măsuța neagră de abanos, pe masa cea mare, pe fotoliile vechi, în întreaga cameră, stau aranjate în maldăre ordonate zeci și zeci de tricouri roz, oranj, bej, păpuși elegante, mitraliere de plastic, un leu din pluș , un cățel și un arici asemenea,mașinuțe și alte jucării ingenioase,  rochițe elegante, adidași de băiat și de fată, parfumuri în cutii extravagante, cărți și reviste ce vorbesc despre o lume  străină, plicuri, timbre, franci, ambalaje de cadou mototolite, pungi colorate, ciocolată, dulciuri pe care nu le-am mai văzut până acum nici la televizor.etc, etc. Moș Crăciun e nimic pe lângă asta. Nici în cele mai frumoase visuri ale mele de copil nu am crezut că așa ceva e posibil.

Știu doar că în lumina aceea portocalie de dimineață, mama și tata se iubeau, noi eram fericiți că tata s-a întors acasă, cu dulciuri, jucării și haine pe care le văzusem doar în reclame ori în almanahul de modă Neckermann, afară era cald și oamenii care treceau pe drum, în ciuda faptului că erau străini, îmi zâmbeau și făceau parte din micul meu Cosmos.

După o scurtă perioadă de acalmie, insomniile au revenit. Deocamdată doar ele. Aștept(sau mai bine zis, NU aștept) vertijul.

Îmi ridic paharul cu apă rece și închin sec: ”Pentru încă o noapte albă, domnilor! ”

În liniștea nopții, într-o cameră cu lumină rece, alături de fantomele dragi ale trecutului, ascult genericul Cinematecii. Mi-e dor crunt, să se mai întâmple doar o dată. Să aud televizorul din sufragerie cum cântă marți seara, cum muzica lui Chaplin  să mă cheame hipnotic spre locul meu pe canapea, lângă tata.

Shhhht, începe filmul!!!!!!!!!!!

Read Full Post »

” Până la urmă  D. a acceptat invitația fetei. În hol, rochia neagră și lungă a femeii afișa un spate gol și o piele albă de regină a iernii. Părul de culoarea lemnului de cireș respira leneș prins într-un coc lejer.  O privire fugară: mâini, gât,urechi, degete, nici o bijuterie. Buzele strânse într-un surâs reținut de satisfacție erau colorate într-un roșu stins, ca și când femeia și-ar fi șters culoarea artificială de pe buze.  Ochii negri îi căutau privirea bărbatului.Știa că e frumoasă și că e admirată în tăcere.

S-a apropiat de ea și i-a oferit brațul său. Nici un compliment iar privirea și-a îndreptat-o înspre ușă. Ajunși la dineu, D. s-a lăsat prezentat pe rând unor bărbați înalți și uscățivi, cu bărbi dese și albe, tunse într-o manieră elegantă și femeilor acestora, ale căror gâturi purtau amețite de greutate diamante uimitoare. Mai apoi, mâna mică a femeii îl conduse în fața unui bărbat înalt ce fuma pipă și privea încruntat în jurul său. Părea că o cunoaște pe femeie de mult timp, amândoi schimbând priviri misterioase.

Un alt bărbat  aflat între două vârste o invită pe femeia cu rochie neagră la dans. Muzica era bizară însă ceva îi atrăgea lui D.  privirile  pe ringul de dans. Femeia dansa cu mișcări elegante, condusă ușor de brațele lacome ale bărbatului între două vârste. Ceva nu era în ordine. Muzica, băutura ori parfumul puternic de  polen din încăpere îl făcea să se simtă atât de amețit?

Femeia își dezvelea dinții albii de felină la fiecare cuvânt al acestuia pentru ca mai apoi să își întoarcă privirea indiferentă înspre D.  Închise pentru câteva secunde ochii și scutură ușor capul. Femeia asta îl înnebunea. Uneori, când erau singuri în casa goală, ar fi vrut să îi bată ușor în ușa camerei, să se așeze pe patul ei, să o privească în ochii mari și să îi mângâie părul moale. Apoi să plece. Doar atât se cade. Sau nici atât. Avea să o ignore și el întreaga noapte, poate chiar asta își dorește.

Două ore mai târziu, o mână sigură atinse spatele gol al femeii. O răsuflare fierbinte pe gâtul femeii o făcu pe aceasta să răspundă  cu o tresărire ușoară. Își întoarse ochii plini de văpăi către D. și după o mușcătură lentă a buzei de jos spuse: ”Și eu. Acum.”

Read Full Post »

Older Posts »