Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘suflete de gumă’ Category

Sunt zile în care, aplecat asupra lumii ajungi la răspunsuri dihotomice despre sinele tău și de această dată, răspunsurile nu sunt schizoide, nu sunt nicicum, sunt și atât. Răspunsurile despre tine, revelațiile, cum le numesc muritorii,  sunt. Asta e tot ce contează în definitiv, esențialul constă în a afla acele răspunsuri,pentru că ele există independent de noi, fie de le căutăm conștient sau orbecăim prin văgăuni și străzi cu nume dubioase.

Nașul meu de botez , care neîntâmplător este și vărul cel mare al tatei, fost profesor de filosofie la UMF, mi-a înmânat zilele trecute un nou manuscris ce dorește să-l dea spre publicare. Sarcina mea constă în a corecta eventualele greșeli de grafie, ortografie, stil, etc, etc. În timpul parcurgerii manuscrisului , creierul meu s-a oprit în același timp cu ochii asupra unei întrebări pe care autorul și-o pune alături de unul dintre personajele cărții: ”Există un încotro?”

Autorul afirmă mai departe, citez: ” Expresia ,,există un încotro semnifică viața. Iar dacă există, tocmai pentru că privește viața , el nu trebuie ratat din conștiință. Și nu trebuie ratat pentru că, prin specificitatea lui, el nu poate căpăta ființă, nu devine realitate, fără instituirea deciziei în existență, fără aportul conștiinței. Așadar, a avea un ”încotro” înseamnă  a fi pe direcția lui. Ne situează pe această direcție numai conștiința. Dar , este în stare orice conștiință să transforme pe a avea în a fi?”

Nu pot să-mi opresc un zâmbet cald atunci când declar că sunt adepta acestui determinism suav pe care l-am întâlnit în întregul manuscris. E ceva aici, mai departe de singurătate și reflexivitate. E viața însăși  surprinsă în manifestarea ei. E mai departe gândul meu că unii oameni sunt exemple vii ale ideii că fiecare moment trebuie trăit la intensitatea ta interioară, și nu cea impusă de o societate și-așa destul de cocoșată de propria prăpastie.  Corect, ceea ce urmează a fi nu este încă realitate , tocmai de aceea, dacă ne dorim oameni integrați în cultură, poate că ar trebui să trăim într-un astăzi continuu ce curge.

Par cu siguranță o hippioată drogată ce îndeamnă oamenii să se uite mai adânc în sine. În apărarea mea nu pot spune decât că așa este.

Prinsă între momente de absolută intensitate și stări aproape cataleptice, isterice aș îndrăzni să afirm, în ultimul timp m-am aflat în fața unor alegeri mai mult decât importante în viața mea. Și alegerile mi-au schimbat viața, schimbare pe o parcurg cu o mână hotărâtă strâns de a mea, alături de persoana căreia ar trebui să-i mulțumesc că mă-nvață ce înseamnă să nu mori aplecat asupra secundelor din clepsidră, că mă cuprinde cu brațele și mă poartă pe culmile lui Atlas, că nu-mi dă Potzilla la jocul nostru cretin de cărți și poate ar trebui să-i mulțumesc mai ales pentru faptul că partă greaua misie de a ține oglinda îndreptată spre mine. Acea oglindă în care trebuie să-mi văd imaginea reflectată pentru a mă asigura că eu sunt aici, în interiorul meu. Oglinda nu poate plânge și nici imaginea mea din oglindă, însă poate reflecta o imaginea a mea plângând. Au fost și astfel de momente iar atunci nu am fost singură. M-am regăsit pe mine. Și nu m-am bucurat singură de regăsire. Aș putea-o numi aflare. Nici nu mai contează. Exist prin mine și prin oamenii din jurul meu, chiar și prin cei ce mă disprețuiesc amarnic, exist prin nopțile petrecute cu tine în taina unui Te neaflat de profani.

persona

Bossuet  pretindea că omul a devenit păcătos căutându-se pe sine și a devenit nefericit găsindu-se. A te găsi pe tine implică să te afli și nefericit, dar de aici își trage seva acceptarea propriei conștiințe. E oare atât de greu să ne acceptăm ca individualitate, ca ființă ce ființează, ca organisme evoluate și atât de bine organizate încât posedăm conștiință ??

Zâmbesc și asta e tot ce contează. Zâmbesc ca răspuns unui alt zâmbet. Ca un fel de perpetuum mobile al unei energii interioare sublime. Avisare.

Read Full Post »

” Un cocostârc plimba o secure prin fața căilor domnului. Copiii bezmetici alergau în sinea lor după mucuri de lumânări arse. Cineva striga: – Iată otrava, iată sarea neagră a curelei tatălui.

Un individ gorilă se lupta cu cercurile vicioase ale unui butoi de vin finlandez. E o durere surdă în coasta străpunsă a cerbului, un clondir de cristal îi iese din abdomen și se încinge pe alocuri cu usturoi granulat.

Spasme, spasme, spasmofilie de iarnă: din doi în doi ani, stăpânii mondiali ai petrolului vin și îi încing abdomenul cerbului cu picioare de elefant putrezite.

A venit cineva , striga o voce a realității primordiale, un ecou ce se auzea din interiorul unui cub Rubik, un cub presărat cu probleme elementare din care universul de autoflagela pentru a produce miasme ascunse. Există lucruri imposibile, lucruri care odată crezute, devin posibile. Iar posibilul este cel care ne sperie de fiecare dată. Imposibilul – o idee.

Omul din întuneric era scârbit și speriat de umorile femeii-elefant… aceasta s-a trezit mușcată de câini fioroși pe care ea însăși îi primise în curtea Vomitoriumului principal.

Pe o străduță de catifea se odihneau ideile fundamentale ale unui filosof cinic, un filosof fără sistem.

Exact pe asfaltul negru pe care se așezase de bunăvoie , filosoful din întuneric o fuma pe femeia-elefant.

-Fumează-mă! , strigă femeia elefant cu ultima suflare. ”

555898_293980410728501_73922888_n (1)

 

pe o altă pagină a caietului scrie:

” Cu mâinile cuvintelor,

dimineața, țigara, sânii iubitei,

cafeaua rece, ochii iubitei,

cearceaful cald, trupul iubitei,

gândurile mele, visele iubitei,

hainele mele, mângâierile iubitei,

numele obiectelor, poeele iubitei…”

 

 

Read Full Post »

Îmi plăcea să fumez pe balcon și să arunc chiștoacele pe gaura unui calorifer vechi ce se afla acolo, în timp speram ca acest calorifer să se umple cu resturile țigărilor mele fumate și să scoată buburuze fără pete negre ce vor ieși pe gaura acestuia și vor invada toți copacii lumii.”

O arătare într-o lume a nimenilor, dinții ei valorând în aur cât capul Gorgonei din muzeul de lut al oamenilor de gumă.Cuvinte pictate, călcate, pocite de degete de smoală, cuvântări deșănțate, acoperite de un strat gros de săpun mucinic cu care păsările chele se spală una pe cealaltă. Ipocrizia se vinde în panere de metal coclit în care și-au făcut cuibul dedicații false de amor ars cu lumânarea nupțială; o mână se plimbă în sus și-n jos întrebându-se în care gâscă să lovească prima oară: ”În gâsca Alfa, fu primul gând calificat absurd! ” Ce gâște vor să devină gânsaci?? Mă gândesc că exact acele gâște ce s-au pierdut în complexul oedipian și nu înțeleg că doar gâscanul e cel cu gâtul mai lung. Sau mă rog, cel ce posedă și alte organe.

ora 07.00 A.M. Alarma infernală a telefonului roșu, ochii iubitului se deschid încet, se închid perfect și viața mai curge preț de 15 minute. La fiecare alte 15 minute, ceasul sună amenințător, picătura chinezească ce cade peste capetele noastre împreunate. Întoarcere în vis: cineva spală vasele murdare într-o  mașină automată de spălat rufe, altcineva spune că s-a blocat chiuveta creierelor infatuate, cratere uriașe în care urinează cocostârci drept  manifest dada.

Totul e de un suprarealism ce nu poate fi înțeles, se aude o voce habotnică.

Prescripția medicului: O porție de pietism porcin pentru cei ce nu reușesc să pătrundă în lumea sardinelor .

 Cei mai mulți dintre noi dorim să fim plăcuți, să ne bucurăm reconfortant de sentimentul de a fi plăcuți și ne simțim indignați dacă lucrurile nu se petrec în felul acesta. Dacă nu posedăm aparatul logic cu care să înțelegem felurite manifestări, le putem lesne numi măști, roluri bolnave și regăsim cuvântul cu care ne place să mânjim pereți de calcar alb: nebunie.
Corect, oamenii neînțeleși pot fi numiți nebuni din simplul motiv că logica lor,împreună cu imaginația debordantă, nu sunt mânate de spiritul de turmă și  mâna abominabilă a obedienței nu i-a hrănit pe acești oameni suficient. Paznicii Realității identifică inadaptarea celorlalți, fără să conceapă că poate uneori- dacă nu întotdeauna- ochii mei sau ai altuia văd culori suprarealiste.
Există cu siguranță un motiv pentru care fiecare se află într-o mască. Constant. Dacă nu se înțelege acest lucru, ori negi, ori nu vrei să cuprinzi ideea de societate. Realitatea aia de care vorbim. Ipocrizia nu își are rostul, suntem  fiecare într-un fel. Nu îi vorbesc  vânzătorului de shaorma în același mod în care îi vorbesc iubitului. Și nici nu îl privesc aidoma. Cu siguranță că există  un motiv pentru care suntem măști. De fapt roluri. Bingo. Dar asta nu înseamnă carnaval și prefăcătorie. E inutil de cele mai multe ori să ne prefacem că suntem altceva, cel mai bine e să acceptăm lucrurile pe care nu le putem schimba.
Ei bine, au trecut milioane de ani care ne-au modelat în acest fel, oameni ai societății, roluri,  roluri, roluri. Doar că unii din noi trăiesc în continuare în Epoca de piatră.
Cineva, acel cineva cu care îmi împart nopțile și cuvintele, mi-a spus cândva, pe la Facerea Lumii astfel:
”Putem afirma fără să ne simțim vinovați că lumea este făcută pentru noi.”
Zâmbesc tainic și aștept tufănicile.

Read Full Post »

De partea lucirilor din catifea murdară stau oamenii care niciodată nu vor înțelege că viața e mai simplă de atât.

– Ce te doare , copile? întrebă vulpea de aur pe copilul care stătea pe un cub perfect de gheață și mângâia mațele morților înecați.

– Mă doare lumina, fu răspunsul copilului.

-Lumina? întrebă vulpea pieziș în ochiul din mijloc al copilului ce plângea chiștoace de țigări.

– Da , lumina, repetă copilul în timp ce colecistul lui se autoflagela în cioburile unui pahar spart plumburiu. Lumina doare până la moartea de Sine, lumina, cea pe care nu știi cum să o lași să curgă din tine către ceilalți. Mormintele sunt goale , uită-te și tu. Aș vrea uneori să mă așez într-un coșciug și să fac pe mortul.

-De ce ? întrebă vulpea.

Copilul se tot gândea dacă este bine să-i spună adevărul acestei vulpi care nicidecum nu inspira sau expira chiștoacele lui. Într-un final s-a hotărât: îi voi spune adevărul la sfârșit în modul meu banal de a răspunde însă prima oară voi delira, mă voi delira.

– Oamenii se trezesc singuri de cele mai multe ori, mai apoi în fierberea sângelui se întâmplă lucruri teribile. Copilul continuă: Scorburi adânci pline cu nămol dezbrăcat de rușine și de plânsete pocneau pe degetele oamenilor de gumă. Păsări negre, ciute și speriate alergau bezmetice după lumina cea adevărată. Cine plânge în ropote de aplauze? întrebă copilul în timp ce privea pe geamul cohiliei din porțelan de Delft.

– Nu poți să vindeci oamenii, copilule, spuse Tevene Mioghe și se prăbuși în șaua calului său.

– Aș vrea să fug departe de toate aceste arătări, guma lor băloasă mi se lipește de picioare și uneori simt că nu mai văd lumina. Îmi toarnă licori veninoase în ureche și se ascund apoi în maldăre de nămol, acoperindu-se cu pelerina cea albă a pontifului fără de personalitate. Aș vrea , aș vrea, aș vrea …doar că aerul crud mă vizitează atât de rar.

– Nimic nou sub soare, spuse vulpea încântată de răspuns. Continuă.

– Trec oameni călări pe crengi uscate prin care se vede puroi negru și miros de rădăcini murdare. Pete ciudate la orizont iar cerul e îmbâcsit cu stele de lut. ”Ceramică de Oboga” , spun scretiniii.  Nimeni nu doarme, nimeni nu doare, nimeni nu doarme ! O mantră  ce se susură din copilărie în pletele de aramă ale unei veverițe. Unde e semnul întrebării și de durerea e când acută când cucută?

Vulpea tăcea și bea la tutun. ”N-auzi mă ce zice ăla de măgăoaie?”

Aerul crud din jurul copilului spunea o poveste, o poveste a lui Hasan din Basra. : ” – Unde s-a dus? Am văzut un copil care ducea o lumină . L-am întrebat de unde a adus-o. El o stinse și apoi a spus: – Acum spune-mi tu unde s-a dus !” …..

Read Full Post »

Privat.Public.Privat.Public.

Agresiune. Iertare.Agresiune. Iertare.

Asta am tot făcut cu blogul acesta al meu în ultima perioadă. Se înțelege de la bun început că agresiunile sunt paranoice dacă dorim să le numim astfel.

În ultimul timp, mi-am compus tot blogul în cap. Le aveam așezate așa, posturi pentru mine și doar pentru  mine.

Eu nu am hemoroizi.Nici măcar albaștri. În mare parte, blogul acesta era un exercițiu de defulare, apoi am înțeles că frustrările altora se proiectează asupra mea.Am ieșit din mine de atâtea ori încât  înțeleg nevoia celorlalți de a cunoaște un om prin traume defulate pe un blog oarecare.Nu vreau să explic mecanismele ce îi ghidează pe acești oameni să se ascundă în spatele calculatorului, sub un anonimat interesant. Se numește masochism și am realizat că agresiunea e de fapt proiecție din nou. NU eu sunt cea agresată și de aici povestea devine idioată. Când implici oameni ce nu îți pot înțelege trăirile, ajungi să stai cu porcul în nămol și să te gândești la nemurirea unor efemerități.

A se remarca tonul idiot și complet aberant în care aleg să scriu. Cu siguranță face parte dintr-un travaliu pe care mi l-am autoprescris pentru individualizare. NU am aflat cu siguranță cine sunt prin a mă raporta doar la ceea ce fac oamenii din jurul meu și modul lor obedient de a se strânge în cete de colindători prin supermarket pentru a afla înțelepciunea.

E un proces inutil , spuneam cândva. Este în mare parte, ca și căutarea aceasta bezmetică de a afla cine ești proiectând asupra celorlalți întrebări de care ție, îți este atât de teamă să ți le pui , încât alegi să le pui retoric altora. Nu. Ce înseamnă oare să cunoști și să știi mai mult? În genere, despre oameni, despre tine, despre Fata de ghindă. Înseamnă că te apropi tot mai mult de sentimentul acela minunat că….hm, că știi că știi nimic. Și nimic e ceea ce vei cunoaște, ni se spune la Templu. haha. Aici era o glumă.

În ultimul timp oamenii au crezut despre mine că mă joc de-a psihologia, că în imaturitatea mea mă joc cu oglinzile, cu oameni ca și când oamenii sunt măști de carnaval. Se numește agresiune și acest cuvânt m-a cam îmbolnăvit într-o perioadă. Agresivitatea se manifestă ca expulzare în afară a unei forțe distrugătoare, originar dirijată către Sine. Și cum acest post este complet idiot , să explicăm ce înseamnă Sine, sau cel puțin ce spunea tata Freud când era pe cocaină. (Păi da, psihologia, zic oamenii, e pentru drogați, artiști și poate părea pentru cei ce trăiesc încă în epoca de piatră un soi de farmece. Sau să zicem fermece, ca la țară.). Să revenim. De la tata Freud citire Fata de ghindă a înțeles că Sinele reprezintă forțele generate  de istoria speciei, impulsiile, instinctele. Un fel de Eu instinctual. Minunat zic.

O ultimă defulare. Dejectare. Fără hemoroizi albaștri de partea mea. O mică agresare din partea Fetei de ghindă. Și o numesc mică pentru că pot mai mult. Dar să spunem că am ales să nu conduc oamenii către moartea sadică de sine(a nu se înțelege sinucidere) . Da, o fac pentru că știu că există riscul să devii victima compulsiei prin repetiție. Încerc să spun, la un mod idiot și primar, că nu e bine să te identifici cu o altă persoană. Fata de ghindă e Oana, așa o cheamă și singura ei identificare , perfect normală atunci când vrei să îți realizezi Idealul de Eu, este aceea cu părinții ei. Pentru că aceasta e normalitatea. Normalitatea mea bineînțeles. Ca să afli cine ești, poți să faci ”fermece” de-astea psihologice(iar o glumă proastă). Nu trebuie să faci nimic din ce face Fata de ghindă, în fapt, nici nu ave cum să fim toți din ghindă și să mâncăm vopsea galbenă din muștele celorlalți. Aici erau dejecții, defulări, un mod minunat de a mă ajuta să trec peste lucruri ce nu se doreau ieșite din inconștient.

Nu mi-au plăcut niciodată persoanele narcisice care încearcă să se identifice cu alții într-un soi de neputință.Poate sunt dură acum, dar am înțeles că atunci când ești agresat, trebuie să aplici legea junglei. Agresează! Doar că uneori trebuie să înțelegem că (și acum ca să devin complet idioată mă apuc să dau citate): ” Ceea ce este îngăduit lui Jupiter, nu îi este îngăduit boului.”.

Revin la vechiul meu blog. Acesta este singurul meu post idiot, complet inutil și lipsit de orice urmă de altruism.De azi Fata de ghindă va scrie din nou. Defulări bineînțeles , din care stimații mei cititori vor înțelege că sunt un om cu probleme. Păi sunt, doar că mi le gestionez. Și azi mă eliberez minunat de o anxietate și scriu într-o stare de regresie pe care mi-am impus-o. E minunat. Am înțeles că există oameni slabi ce nu au această capacitatea de a privi oamenii în față și a asculta. Ori a vorbi. Comunicare. Pfiu, ce ușor e .

Limitele corpului sunt mai stricte decât limitele dorinței.

Read Full Post »

Bună. Mă numesc  Fata de ghindă și am aproape acei ani ce mă fac  să realizez că sunt prea albă la față pentru oamenii din jurul meu. Cea mai bună descriere pe care mi-a făcut-o cineva vreodată, a fost a unui străin care m-a văzut odată la un party : ”ești o față de copil care ascunde o traumă” . într-adevăr, care să fie aceea? Bănuiesc că cea a existenței și a absurdului situației că trăim. De trauma asta nu scapă niciunul dintre noi. Mai departe cred că tot ce contează este doar modul în care răspundem acestei traume.

Pot să vă spun că îmi plac copiii doar în măsura în care nu sunt nevoită să îi aduc eu pe lume: alte traume din copilărie pe care prefer să le defulez în curtea din spate. Mama îmi spunea mereu când eram mică că îmi stă bine cu tot ce îmi pun în cap, acum mă dojenește că umblu cu capul gol. Bănuiesc că actul meu de a alege e un act de revoltă la adresa autorității materne. Asta că tot mă gândeam să vă spun că dezvolt relații aproape dezastruoase cu femeile și nu mi-am  consumat conflictul oedipian.

Oamenii din jurul meu mă numesc o persoană frumoasă. Uneori îi înțeleg și văd ochiul care vede. Alteori îmi înfig unghiile în antebrațul stâng și mă uit cum durerea din interior devine observabilă în exterior. Sunt din nou ochiul care vede.

Ca să ieși din tine nu îți trebuie multe: frunze uscate, miros de fum, brățară din  sfoară de urzică, vodka, medazepam, pahare și scrumiere sparte, transpirație de vară, flori uscate, pietre pe frunte și un pahar cu nasturi acvatici.  Le amestecați și le beți cu apă călduță. Vă sfătuiesc totuși să nu o faceți. S-ar putea să vă înecați cu ciulinele.

Când eram mică eram convinsă că aud florile și copacii cum cresc. Mai credeam asta până acum un an când, încercând să salvez un brad care se usca de la seceta nemiloasă, m-am dus să-i vorbesc și să-i șoptesc că trebuie să trăiască. Până aici nimic greșit, doar că fratele meu, care se afla prin preajmă când vorbeam cu bradul, și-a rostogolit ochii spre mine și mi-a spus că trebuie să mă tratez.

De atunci mă întreb dacă nu cumva acest misticism al meu absolut copilăresc nu trebuie să rămână acolo, în copilărie. Bănuiesc că e timpul să mă maturizez, să mă fac om mare.(eventual și corporatist). Înțeleg de la ceilalți captivi ai Matrixului, de la veterani, că acest proces e unul tare anevoios  și că la sfârșit se plătește chiar și un preț: riști să îți pierzi imaginația. uiți să mai spui cuvintele magice: ”ca și când.”.

Ei bine , eu sufăr de bruxism. Și uite așa am reușit performanța de a îmi sparge un dinte din față prin somn și de a mă întreba apoi: cu ce răni, cu ce morți aferenți iese fiecare din nevroză?

Nevroza e Matrixul meu. Și în acest Matrix, îmi spun cu tărie că nu putem vedea mai departe de alegerile pe care nu le înțelegem(aceasta este o referință, un citat din lumea cinematografului).  Și mai departe procesul este cât se poate de veridic, (atât cât poate să fie într-un program de simulare de genul Matrixului).

Am numeroase iluzii pe care cei din jurul meu le numesc capricii ale percepției: adevăr, dragoste, cunoaștere, înțelegerea, simțire, libertate.

Dar dacă cei din jurul meu au dreptate? Dacă acestea toate în care eu cred sunt la fel de artificiale ca însuși Matrixul?? Dar hai să fim optimiști azi, să ne facem numărul hippie până la capăt.

Într-o zi , mi-a venit așa din senin să scriu în calculator fraza aceasta: ”Marea minune a existenței mele o reprezintă această izvorâre,  această ”jertfă” de iubire neîntreruptă, chiar dacă lumea a încetat să mai existe de tare lung timp.”

Acum, citind această frază, nu pot să nu mă întreb cinic: ” La marginea regăsirii nu lipsește oare recunoașterea?”

Acum câteva zile am terminat de citit o altă colecție de nuvele-povestiri ale lui Charles Bukowsky . Iscusitul bătrân afurisit m-a chinuit în delir de admirație de-a lungul a peste două sute de pagini citind experiențele lui de bețiv notoriu, pentru ca la sfârșitul penultimei nuvele să mi-o toarne direct în față:

” Omul este victima unui mediu care refuză să îi înțeleagă sufletul.”

În acest moment mă gândesc ce aș punea să mai spun despre mine, având în vedere că unii dintre voi sunteți tare curioși să aflați cum sunt. Și cum vreau să mă cunoașteți sincer, mă gândesc tot mai serios că am nimic despre mine a vă spune. Nu am nimic, credeți-mă , am nimic despre mine și acest lucru este minunat: propriul gol, propriul vid, propria gaură neagră!! Trebuie să le simțiți!

Uneori știu că de acolo îmi extrag eu acum libertatea: mă raportez la oameni, dar știu că eu nu sunt societatea iar acest lucru, ca oricărui ușor schizoid melancolic , îmi dă putere.

Să revenim. Azi am de gând să vorbesc mult și prost numai să nu mă aud. În camera mea, sanctuar de templu (evident delir de grandoare, vă rog să-mi dați pastila!) am tot felul de inutilități, sunt într-un fel Omul de pe Lună din Mary Poppins : pahare sparte și pictate, foi desenate pe pereți, ace fără gămălie îmi găuresc aceiași pereți, pete de vopsea și urme de viață pe salteaua patului, turtă dulce pictată, tăieturi din ziare și colaje, sticle de vodka goale ascunse după dulap( plănuiesc să fac o vulpe colaj din ele), chiștoace de țigări, pietre adunate de prin găuri negre, flori uscate. Of, sunt multe.

Hai mai bine să vă zic ce nu am, e mai ușor. De obicei nu am: televizor, lenjerie pe pat(există și mici excepții), ordine, scaune, prize funcționale , pereți curați, aer condiționat. Am un ventilator totuși dar și ăla e asamblat de mine și nu stă în picioare decât dacă pun stepperul meu ca și contragreutate.(sau ceva de genul. of, nici asta nu am: nu mă pricep la fizică, de obicei sunt aeriană).

Am cam obosit, nu prea am dormit de câteva zile și nopți bune.

Ce aș putea să spun? Bănuiesc că eu nu sunt. Și cum nu sunt îmi place ca dimineața să cred în șase, de ce nu șapte lucruri imposibile , întocmai lui Alice :

”Alice : Uneori, înainte de micul dejun, încerc să cred şase lucruri imposibile.
Pălărierul cel Nebun: Ce exerciţiu minunat.
Alice : Numără-le, Alice. Unu, există băuturi care te pot micşora. Doi, există mâncăruri care te pot face să creşti. Trei, animalele pot vorbi. Patru, pisicile pot fi invizibile. Cinci, există un loc numit Ţara Minunilor. Şase, îl pot ucide pe Jabberwocky.”

7. Sunt doar un copil.

Read Full Post »

Fumam cu scrumiera doldora de chiștoace odihnindu-se pe genunchii mei. O mișcare greșită și scrumiera și-a urmat firul logic (ori ilogic alogic) al gravitației. Mâna mea comandată de un creier mult prea activ  pentru erosul din mine, o ia la vale în prăpastie să salveze scrumiera sinucigașă.

S-a deschis parașuta mâinii, acum mâna plutește, dansează în aer ca o salvatoare de scrumiere sinucigașe.

Iese fum din gura mea ca din peștera lui Ali-baba . ”Sesam, deschide-te !!,  strigă conștientul meu  inconștientului.

-De ce ai salvat scrumiera sinucigașă de la căderea în prăpastia neantului? Știi doar că scopul oricărei vieți (convenisem de la bun început că și obiectele au viață, nu?) este să se termine. Spune ce ai de spus.

– Iată de ce, spuse inconștientul și în  juru-mi se așternu o tăcere de oțel.

Conștientul obstinat continuă:

– Cumva nu îți plac cioburile? doar te-ai jucat de zece mii de ori cu ele, ți-ai sinucis zece milioane de celule din degete , ți-ai supt sângele de pe cioburi, ți-ai admirat  propriul sânge cum se prelingea de-a lungul și de-a latul cioburilor. Așadar, spune-mi, de ce nu ai lăsat scrumiera să se dezintegreze, să cadă și să se spargă minunat pe podea?

– Iată de ce, repetă inconștientul. Și urmă aceeași tăcere de nepătruns pentru conștientul meu puțin amețit în urma unor combinații alchimice de substanțe nesulfurice.

– Al dracu inconștient!!!! urlă conștientul meu. Pentru un moment aș fi putut să jur că sunetele scoase nu fuseseră produse de corzile mele vocale. Știu că la un moment dat parcă l-am și văzut pe posesorul vocii: Charles Bukowsky. Al dracu Bukowsky !

Într-un final, o voce obosită și plânsă rupse tăcerea:

– Iată de ce, spuse inconștientul meu privind cu ochii triști pe geamul deschis spre caniculă și expirând fumul bolnăvicios al unei țigări grăbite. Iată de ce : ești mult prea deșteaptă ca să lași și această scrumieră să cadă. Sparge-o dacă vrei, dar nu o lăsa să cadă!…

Cu capul plecat, cu pletele șiroind în jos ca înspre origini, conștientul deschise gura uscată, împinse buza de jos între dinți și șopti:

– Așadar ne întoarcem la copilul care zâmbește rar. Copilul cu buzele aduse a semn de întrebare arcuit întotdeauna.

– Copiii care zâmbesc rar sunt cinici înainte de vreme. Iar cinismul este o resemnare. Mai departe pe șirul asociativ: resemnare e renunțare.  Renunțarea nu e pentru copii. Știu tu pentru cine e, spuse inconștientul și zâmbi prelung privind piciorul meu drept bandajat. Ce ai pățit la picior ? fuse ultima întrebare a inconștientului.

– Am fugit pe scări și piciorul meu a vrut să se sinucidă. Știi ce zice psihanaliza și tata Freud despre accidente. Adică  : ”There is no spoon!”….nu există accidente, poate doar l-am lăsat să se sinucidă. Puțin.

– să se sinucidă puțin? cum poți să te sinucizi doar puțin???? fu nedumerirea inconștientului.

Tăcere. Tăcerea e de două feluri: cea care se petrece în doi și cealaltă care îndeamnă la puțină sinucidere. 

Read Full Post »

Older Posts »