Feeds:
Articole
Comentarii

Echt lucreaza. Face colaje. Eu mă aflu în echoes, silence, patience and grace. Toate aceste sentimente neaşteptate. sau prea aşteptate..
si s-au pătat de atâta aşteptare. dar de unde ?
musica e în aerul unui self. unul adevărat şi nici măcar nu mai contează că l -ai căutat. niciodată nu plecase şi acum plânge  de regăsire dacă vrei.

image

Un eu de ale mele scrisese :    
„mirosul de apă crudă, aerul nou al apei pe care ne croim drumul, prăpastiile în care cad doar perechi de ochelari ieftini. ”

prea blunt.

Anunțuri

D(e)oare.rece.

Într-o noapte s-a visat vânător şi pradă în acelaşi timp. imposibil de simțit în acelaşi timp îşi spunea omul care în fapt atât  de resentimentar, habar nu avea că vocea lui nu ştie, că niciodată nu spusese ceea ce ştia şi nu dorea să se audă spunând-o. ura visele pentru că credea el că- l dau de gol în fața celorlalți.
-ce mai zice dumnezeu? îl întreba omul cu care îşi împărțea țigara deseori.
-care dintre ei ? eu sau tu?
(alt fragment)
image

………………. ….. .?..

mă  tem ca am  încuiat camera şi am uitat cheia înăuntru , spunea cel ce strigă să nu laşi timpul rămas să te facă  altceva decât un suflet viu.
să ieşi în seara asta din camera încuiată şi să străluceşti, ai auzit? să  dea dracul să  nu străluceşti,  spunea milităria care nu coborâse

încă din pod
(alt fragment)
image

…. ….. ….
pe fundal Salam strălucea. rampapam. pe public definitiv provizoriu.
cina cea de taina urlată.
4 tace deocamdată. 1 e în defensă şi 2 e în gol. 3 cred că poate să povestească singur ce şi cum.4 se prabuşeşte în plăcera masochistă de a asculta tăcerea personală.
….. …..
(ultimul fragment )
îmi aleargă placidus placebo prin vene.
there is always blood in love war.

Din categoria compulsivă „zbatere”:
Sunt şi am:
susurul asupritor al roților de film imaginate. Zborul umbrei unei muşte pe pereții caietului.
un pescăruş aşezat pe o brichetă subterană. poze nupțiale puse drept semn arătător. Pietre colorate cu sarcasmul morții de la radio.
Liniştea din timpul furtunii, momentul în care timpul crede că ne păcăleşte; în fapt, ceasornicarul schimbă în tot acest timp rotițele mecanismului pe care ne pricepem atât de bine să-l distrugem zilnic.
image

sunetul de orez al hârtiei ce trece subtil şi erotic pe o limbă roşie. liste deşănțate lăsate în desuetudine printre bilete de film furate. mersul extraterestru prin casă.
efectele retroactive ale rănilor oculte peste care se picură alcool sanitar lăsat 2 ani în soare.
doliu de neaparținere.
-„nu mai venerați doar urechea tăiată a lui Van Gogh! le-aş striga barbarilor dacă asta ar însemna sa accept ruşinea că şi eu sunt unul dintre aceşti barbari.

„Prezența cuvintelor ne garantează absența restului” Maurice Blanchot
Se oprise din fuga nebunească a lucrurilor „de făcut”, înşirate compulsiv pe liste, ca să-şi asculte teribila violență de a auzi durerea. acea durere primară, angoasa fundamentală de care suferă, îşi închipuia el, toți oamenii ce au ochii inegali.
– Aiureli, lacrimi necurse la timpul lor , se îmbărbăta el la micul dejun în timp ce-şi aduna cearcănele din visele nopții.Prietenia mea cu monştrii templului numit insuficient de sumar trecut trebuie să înceteze. să trec şi asta pe listele zilnice ?
image

Astfel de gânduri îl puneau deseori în situația de a se privi, fără un interes real în afara aceluia de a surprinde golul (dar durerea, pot să o ating? ) , în oglinzi întotdeauna prea potrivite.
asta îşi dorise întotdeauna, aici era şi conflictul. prefera să dorească ceva, să jinduiască într-un posibil nealterabil şi să lase posesiunile pe seama celorlalți. tot ceea ce ajungea să aibă , nu mai era dorit.
– Dar ce anume asigură existența mea atunci? ma poate defini doar locul meu într-un univers simbolic?
Îşi spunea aceste lucruri cu voce tare , ca şi când avea nevoie să spere că este mesagerul propriei scrisori.
un soi de iluzie necesară pentru sentimentul fals de aparținere a propriei ființe.

Flamingo în bătăi de aripă ale nimicului omniprezent. Mă îndes în nepăsarea colii de hârtie şi semnez stângaci declarațiile de moarte ale celorlalți ochi.
Sunt undeva prin noi ochii cei închişi, ochi scurşi precum Marea Vacă în care mă prelungesc spre disperarea celorlalte Euri ale mele total dezinteresate de orgasmul altor naturi umane.
Nu e nimeni aici care să-mi demonstreze că şi concretul se aşteaptă a fi desenat. Am pierdut pe drum sintaxa liniilor, concretul unei forme, oricare ar fi aceasta.
Iată suprema declarație, modul sublim prin care mă fac partenera de viață a unei patologii închistată în dovezile palpabile ale rutinei. Exersarea bolii nevăzute, atingerea unui germen tumoral al existenței.

image

Să îți pierzi morala, noțiunile de bine şi rău. Să confunzi până la anihilarea dihotomiei unei morale suprapuse, să cauți legănarea în spațiile fixe ale unui creier speriat de minunea vidului.
Cu ce se închide gura conştiinței dimineața când totul e atât de neînsemnat şi inexistent precum roua ierbei nevizualizate?
Aştept aici. În mine. Suprapusă şi anulată. Reinventată ieri şi dezgropată azi.
Timpul, buretele nesecat de pseudoexistențe şi teoretizări sterpe, totul aşteaptă în linişte să realizeze că Unul este simetric inegal cu Celălalt. Unu este întotdeauna suma Eurilor mele abandonate.
Să mă numesc Doi? Nu am fost niciodată nici măcar Unu.
Îmi şoptesc încăpățânat de fiecare dată când mă privesc cum alunec prin oglinzi că pentru existență e nevoie de moartea timpului exact în momentul în care ai găsit axa aparținătoare.
Există timp? Există existență? închid ochii, ca ultim exercițiu din suma încercărilor de a nu încerca.
Eu nu exist, mi-ai spus cândva. Am vrut apoi să mă conving de forma ta bizară de a te defini.
Eu nu există, mi-ai spus azi. Dar suma mea există? Mă pot supune regulii existenței dacă nu am cu ce să-mi autentific existența?
Exista răsărituri care nu se termină niciodată.

O ști. Ai citit-o. Dar acum o înțelegi mult mai bine.
Singurul ”trebuie” din minte care merită perpetuat este acel trebuie să te accepți. Enervant de redundant pare la o primă imprimare pe retină.
Dar mă zbat între natură și o cultură asimilată specific românilor de după revoluție, cunoscut cu termenul de pe fugă, și îmi spun că tot ceea ce pare tentant este o proiecție a unei fericiri trăite cu mult timp înainte să te apuci să smulgi fulgi din fundul găinii doar că să îți vezi propria chelie. Stăm liniștiți însă, știm că singura oglindă care ne poate oglindi propria chelie este aproape inexistentă privitorului obiectiv. Apreciem pervers pe toți aceia care se fac că nu ne vad chelia cu grandoare strălucind. 

Imagine

Sunt o Alice în continuare, ca și răspuns al lui Amelie Poulain, zâmbesc, puțin neputincioasă în a înțelege nevoia altuia de a se ascunde de propria goliciune. Aceeași atenție se îndreaptă spre propriul Eu: cine mai sunt și eu azi? : legată de tentații cărora le cedez cu piciorul pe frână, cu zâmbetul întreg în momentele în care încerc să nu mai încerc nimic. Exact, fiecare s a prins către sine, această postare este despre cât de bună sunt eu și îmi place să mă dau mare. Îmi place să fac pe pamfletarul, ce-i drept, însă există cu siguranță o limită de care ne place să ne legăm. Exista și această posibilitate, desigur. Încă ne privim cu prea multa venerație pentru a fi capabili să găsim dreapta măsură.

Trăim într- un lego de catifea, unde avem de-a face cu a ne pieptăna zilnic ceafa. 
Lecții de lungă durată care vor afecta până și ultima fărâmă de inexplicabil. De ce pare atât de neliniștitor faptul că toată lumea vrea să vadă? Să trăiască în această iluzie a ochilor cei prea deschiși. Problema poate sta chiar în acel „prea” de care unora fie le place să abuzeze, fie de aceia care îl neagă cu desăvârșire. A fi gol aduce cu sine acceptarea ochilor cei închiși care văd și nu văd în același timp. E liniștitor să știi că ești tu, chiar și în acele situații pe care le-ai descrie ca nefiind ale tale.
”- O reactualizare a Sinelui la pachet, i -am strigat doamnei de la tutungerie. ”

Tipul din spatele meu râdea, și el tot două role de OCB ceruse.

 

”Unii autori ne asigură că, cu puțin timp înaintea victoriei creștinismului, o voce misterioasă gonea peste țărmurile Mării Egee spunând: Marele Pan a murit”

Michelet, La Sorcière

Oamenii ma-ntrebă unde sunt lately. Unde scrie acum Fata de ghindă? Ghinduțo, ești bine?

Mai există oameni care se bucură că Ghinduța a dispărut la nivelul aparențelor. Nu am înțeles niciodată  cum oamenii pot sta în continuare la masă linișitiți când râsul malițios al lipsei de conștiință sună teribil de găunos în sinele fiecăruia dintre aceștia. Au fost oameni care mi-au spus că nu e corect că nu mai scriu; deja nu mai scriam doar pentru mine ci și pentru ei . Oare nu înțeleg că există o responsabilitate atunci când vrei să exiști online? Trebuie să exiști pentru tine și apoi, ca parte din întreg, pentru ceilalți devoratori de frământări și indiscreții.

Am tăcut. Am tăcut precum un copil care e scos la lecție și întrebat fiind cum miroase narcisa , el răspunde prin tăcere. E greu să-ți asumi mirosul unei flori, e greu să spui oamenilor că singurele lucruri pe care le poți numi ale tale sunt senzațiile.

Senzația că o floare miroase precum tine. Senzația de eliberare care vine atunci când îți ții în mână părul tăiat: părul nu îți mai aparține.

Acel sentiment înfricoșător de eliberant al certitudinii: nu există nimic în afara mea care să-mi aparțină. Dacă posed mai multe nu înseamna că sunt mai mult.

Nu cumva oamenii valorizeaza prea tare niște lucruri atât de abstracte?  Nu cumva alergăm într-un dans frenetic să aflăm cine sunt ceilalți, ce-i definește în speranța deșartă  a unei regăsiri a măcar unei părți din ceea ce credeam că suntem în trecut?

1175007_633377753353915_1846746243_n

Se numește reactualizare a sinelui mă liniștesc cărțile pe care le consult întocmai unui bătrân cu pleoapele arse de soare.

Se numește angajare disperată în căutarea fericirii îmi spune câmpul meu vizual. Modul în care luptăm cu abnegație să ne știm fericiți vine în totală contradicție cu natura umană.

Suntem o  societate de oameni cunoscuți pentru nefericirea lor:  singuri, neliniștiți, veșnici căutători ai Pietrei Filosofale, deprimați, distructivi, dependenți de propriile insule virtuale unde ne ascundem în nopțile fără mirosuri, – suntem oamenii care se bucură când au reușit să omoare timpul pe care se străduiesc atât de mult să-l economisească.

Dacă eu sunt ceea ce posed și voi pierde ceea ce am , atunci cine voi mai fi eu ? 

Ce mai face Ghinduța? mă-ntreabă oamenii.

Ghinduța tace. Ascultă pe ceilalți cu același zâmbet liniștitor al ”nefreamătului”, își taie părul în scop paradoxal, învață să folosească tacămurile și acolo unde le este locul, în farfuria cu mâncare, învață să să-și scrie numele când deja a scris un roman.

Ghinduța încearcă să-nvețe să meargă. Poate nu am plâns niciodată aici, poate am preferat din motive pur raționale ca oamenii să mă vadă o stană de piatră plină de cinisme și sarcasm bătut în cuie obstinate, poate am păstrat masca unei tipe cu gânduri pașnice și pline de THC, poate am jucat toate aceste roluri absolut necesare.

Dar poate nu am spus niciodată faptul că Ghinduța nu știe să meargă. Ea fie aleargă ca și când o să găsească certitudinea unui răspuns venit prea târziu, fie stă inertă, lipsită de orice mișcare sau rictus al feței și privește ore în șir pe fereastră viața.

Ghinduța nu a învățaț niciodată ce înseamnă să flanezi, să mergi la pas domol și să îți privești picioarele cum te ascultă. Fata de ghindă a trebuit să îndeplinească masochist toate așteptările legate de maratoane internaționale și de sesiuni de concentrare asupra lacrimilor altora.

Ghinduța nu e un erou și nici o victimă. E doar un om care învață să meargă. Există o lecție a măsurii? Cu siguranță nu. există însă acel timp pe care-l numești al tău în speranța disperată că va trece fără de tine.

Tocmai de aceea nu știe nimeni de ce trag clopotele.