Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘bitch don”t kill my vibe’

Printre clopotele de aur se așează cele ce stau mai departe de monstruoasele tăceri ale oamenilor din zidul chinezesc. Apropos de ”mai departe” , nu mă doare mai departe de propria-mi moleculă, pentru că în afară de mine mai am încredere în cineva , mai departe de mine, în afara mea în același timp încât îmi e înăuntru. Inconștientul se strigă pe sine.

Mi-e dor să mă văd râzând sub aceiași pași albaștri unde se întorc aceleași păreri de rău, aceleași nepăsări, aceiași oameni ce aleg să dea cu lingura-n masă în timp ce universul se fragmentează pe alocuri înspre uitare.

Cine mă ascultă când Nimeni nu tace?

Nu există nici un sunet intermitent al laurilor culeși la apus de soare. NU, laurii sunt mai departe smulși de pe frunți imaginare, imaginare precum toate acele tăceri zăvorâte în bocancul bolnav de coxartroză.

8948_002_fig_006-538x358

Un prieten mi-a spus că nu există lumină decât în instalația pomilor de Crăciun, ca și când doar în copilărie mai găsim acea lumină gratuită și liberă. E o instalație veselă ce mă privește și îmi spune că dincolo de transformarea mea din sirenă în om și din om în moleculă, virus, mai există o apărare: Aceea că a trăi mă lovește în încă. În acel încă ce mă face să sper că nu e nici un animal sălbatic în pădurea în care am ales să poposesc de dragul unor rândunici lovite în fracul lor elegant.

Dubios de tare îmi apare linia cea roșie care nu se oprește decât în momentul în care lumea se separă în Doi. Sunt doi deja ce înseamnă Unul.

Nu, nu , nu există un semn de egalitate. Egalitatea înfrânge suprem.

Ar trebui să mulțumesc cuiva că mă învață să ascult, asta mă face să vorbesc mai bine.

Photo credit: Ai Weiwei, Chinese contemporary artist,

Read Full Post »

La înălțimea torței

În hăul timpului:

Învață să asculți

Cu gura. 

Paul Celan

Sau despre acel  moment de copleșire în care realizezi că majoritatea vieții o trăim cu ochii total închiși. Atâta caznă pentru starea de conștiență, ca și când atunci am putea vreodată să fim stăpâni pe toate alegerile și deciziile de viață. Suntem niște ființe atât de interesante, de asemenea  total inconștiente. Ciudat este cât de tare este criticat inconștientul de fiecare om în parte, acel loc unde se întâmplă toate, unde timpul e anulat și dihotomia se confundă. Acolo unde orice formă de deconstrucție este în același timp construcția în sine, inconștientul acela de care poți să spui că știe și nu știe în același timp tot.

Blamatul inconștient care în fapt ne conduce spre aceleași acțiuni colective ori personale.

Nu-l poți atinge niciodată cu adevărat, nu-l poți cunoaște, nici învăța, totul vine printr-o sublimare a verbelor a simți , a trăi, a accepta și a înțelege.

Paharul de vin pe care l-am băut împreună aseară și ochii tăi triști și bătuți de vântul tomnatic.. degetele lungi pe care le agitai de izbeliște în cercuri arse de nerăbdare, patima din ritmul sacadat al respirației, mirosul de pământ tânăr și a frunze plânse, între toate acestea te-am văzut așa cum te-a adus toamna noastră acasă:

Te-ai închis în cameră cu tine și de aici nu există decât scăparea unui infern dezlănțuit peste ceilalți, acei ceilalți care contează atât de puțin în măsura în care mult înseamnă niciodată tot.

Recrudescența unor memorii deloc întâmplătoare. Pulsații ale unui suflet prins în miezul întrebărilor halucinante.

Sfântu Gheorghe , acum ceva luni. Mergeam bezmetică, alunecând pe ulița principală, fără de gânduri. O emoție puternică îmi încerca ființa până în adâncul inexplicabilului.

–          Vezi linia? , m-a întrebat el în noapte

–          O văd , dar mi-e mai bine să o simt.

Între bucățile din pădurea în care se afla Cristalul nu mai cădea nici măcar o boare de vânt. Un statism al ființei adus până la paroxism, o forțare haotică de unde nimeni nu iese decât înfrânt de propriile zbateri.  Pentru că sufletele urșilor albi se întorceau pentru ultima oară pe drumurile de unde sunetele se încununau fără de știre.

Cine vibrează mai sus decât lumina?  Sinele meu ce merge acum la pas domol și care știe de acum încolo că fără  răbdare ori  cu, finalitatea îmi va fi aceeași.

Nu se încheie păci acolo unde războaiele au fost imaginare și nici nu mă întorc din drum decât poate pentru a aduce trecutul în transferul continuu al prezentului . Poate că e necesară răbdarea, însă nu aceasta te va face vreodată să trăiești cu tine fără de zbatere.

1209410_515636905181023_1593037706_n

Paradoxal, pentru a ajunge la destinație nu este necesar drumul călcat de sute de picioare înaintea ta. Destinația e unică, la fel de individuală precum pulsiunile întregii ființe ce se zbate. Mai departe de zbatere, anulând chiar și destinația, drumul este ceea ce te va face să exclami că trăiești.

Și ce dacă plouă, și ce dacă uneori mai doare, în definitiv, nici un sentiment nu este rău ori bun. Sentimentele doar sunt, acolo unde mai există trăire. Așa că strânge-te în brațe, cuprinde-te cu brațele și nu-ți da drumul, avid în infinita îmbrățișare de sine. Peste mâinile tale  vor aluneca mâinile mele mici și ude de ploaie.

Totul este al nostru, inclusiv durerea aceea de care ne plângem atât de des uitând că poate ea vine acolo unde se află zbaterea pulsatilă, fuga disperată și neobosită, ca atunci când vrei să încalți pantoful de sticlă al Cenușăresei însă piciorul ți-e prea grosolan. Pantoful acela de sticlă nu va încălța niciodată pe altcineva în afara Cenușăresei.

Tu ai pantofii tăi, perfect construiți pentru tine pe care o să-i găsești când nu mai există așteptare.

Același ” Încearcă să nu încerci ” pe care ți l-am șoptit și azi de dimineață în îmbrățișarea fugară a ploii.

Există un abandon de care nimeni nu ar trebui să se teamă.

Acel abandon de sine exact în interiorul tău.  Și atunci vei înțelege că, văzut de Narcis, timpul își schimbă natura.

Read Full Post »

Pe o foaie de hârtie stăteau aplecate cuvintele: ”Timpul aduce liniște”, propoziție fără valoare de adevăr pentru furnicile africane din mințile celor din Rezistență. Un deziderat, atâta tot, spuneau furnicile în timp ce-și căutau propria relevanță. Toată viața ei, Furnica Mamă a pus preț doar pe aparențe, imitând tot ceea ce-i stătea în cale și nu putea cuprinde. Să nu ne înțelegem greșit, poate aici se coase-o fabulă, sau poate se-ncearcă o personificare. Poate se face o nedreptate furnicilor de orice neam, paradoxal mai umane în sine decât întreaga ceată despre care mă sustrag a vorbi. E greu și dezonorant să vorbesc despre oamenii de gumă.

Oamenii? Hm, oamenii aleargă bezmetic după aparențe,uitând în fiecare zi că această cheltuială nenecesară de energie îi lasă fără de vlagă la sfârșitul zilei. Treaba asta cu falsificatul trăirilor, cu nevoia unora de a trăi doar din aparențe mă-nspăimântă. Unii din aceștia o fac bine încăpățânându-se zi de zi să trăiască în pielea unui personaj ce nu respiră. Și dacă nu reușești să respiri cu plămâni de împrumut asta e bine. Dacă nu reușești să respiri nici cu plămânii tăi atunci moarte se numește tot ce pretinzi că ai de arătat.

mask off

–          Tu unde ești ? – m-a întrebat într-o zi un prieten imaginar.

–          Undeva prin mine, i-am răspuns. Și destul de departe de ce cred eu uneori că reprezint. Poate e o poziție inversă față de poziția neutră în care am vrea, într-un mod ideal  să ne aflăm.

Apoi mi-a cerut o hartă. O hartă a mea?

–          Ai lăsat liniștea ta cuiva sau așa ai fost mereu ?

Pentru o clipă m-am făcut mică în mine, cu sufletul făcut bici am continuat să mă ermetizez:

–          Liniștea e ceva atât de abstract încât nu o pot cuprinde în mine de cele mai multe ori, am șoptit. Liniștea provoacă, nu crezi?

Aș fi vrut să spun că liniștea mi-am lăsat-o de ceva vreme în buzunarul stâng al lui Echt, dar mi-am oprit gândul.

Zâmbetul cui l-am lăsat m-am întrebat apoi în sine. Zâmbetul meu implacabil, mai departe de el se află ce nu se poate cunoaște, acel zâmbet pe care l-am lăsat să doarmă cu liniștea în buzunarul magic al lumii Te.

Din aste motive sunt numită nebună. Mie-mi vine a râde întocmai Rosalindei lui Shakespeare și să repet asemenea ei, lipsită de false pudori și alte asemenea aparențe:

” Dragostea este în întregime o nebunie și, îți spun, merită o cameră întunecată și un bici în aceeași măsură ca și oamenii nebuni: iar motivul pentru care ei nu sunt pedepsiți astfel și vindecați este că nebunia este atât de obișnuită, încât și călăii sunt îndrăgostiți”.

Sunt zbatere. Și așa îmi place să mă văd.  Provizoriu.

Read Full Post »