Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘dulce copilărie’

Nu am putut să parcurg niciodată travaliul morții cuiva drag. Atunci când a murit Pina, femeia care avea grijă de mine și care m-a crescut, am murit cel mai rău. Ea era prietena mea, mama mea, sursa imaginației mele, inspirația mea de atunci.

Ea era Îngerul meu protector.  Nesuportând trauma dispariției ei, l-am inventat pe Taita, prima mea Fantomă de la Operă. Taita era un scrib egiptean cu ochi negri și calzi, care mă ajuta întotdeauna să trec peste realitate. Substitutul Îngerului meu păzitor mort.

Mi-am creat întotdeauna realitățile mele în ceea ce vedeam în jurul meu: în două bețe de chibrit arse văd doi copii care s-au jucat pe afară toată ziua și ajunși în casă pe seară sunt plini de praf și cu fețele înnegrite de la atâta joacă. Într-o pereche de degete ridicate aș putea să înțeleg: ”Îmi pasă de tine!”, într-un ochi însângerat văd un tânăr care cară doruri grele în spate, întocmai lui Atlas.

Am o prietenă care vede lucrurile diametral opus. Mi-ar spune : ”Iar te joci cu bețele de chibrit scârboase și negre? NU vezi ce te-ai murdărit pe mâini?” sau ”Fată, ce proastă ești, ăla te înjură , nu îți spune că îi pasă!!!”. Nu vreau să știu ce ar putea să îndruge despre ochiul însângerat.

Putem să alegem oricare din aceste viziuni, ori putem  alege calea de mijloc, ceea ce e de preferat.Dar niciodată nu îți închide imaginația într-un stup cu albine flămânde!

Până una alta, your choices are half chance, so are everybody else”s. 

Read Full Post »

Mă aflu în plină trăire a unui alt complex infantil. Complexul străzii pustii. 

Image

 

Visez halucinant să mă pot plimba pe străzi noaptea , singură și să nu întâlnesc pe nimeni în drumul meu. Să flanez într-un oraș pustiu, cu străzi pustii, cu lumini difuze și trotuare umede. Străzi la ale căror colțuri să mă întâmpine un vânt primăvăratec care ridică ziarele mototolite în aer. Străzi fără pericole la colțuri, fără câini care te amușină și te vânează, fără privirile insistente ale golanilor proțăpiți în fața caselor de pariuri sportive, fără bătrâni ce se uită dezaprobator pentru modul în care mergi sau te îmbraci, fără tinere ce ridică sprânceana tatuată în sus atunci când îți privesc tenul tău atât de palid și alb.

Strada fără oameni m-ar ajuta pe deplin să îmi urmez calea spre înțelegerea regresiei infantile în care mă aflu. Pe strada fără oameni aș putea să mă întorc la și să adopt comportamentul infantil de care îmi e atât de teamă și în același timp îl doresc. Aș putea să redevin un copil de 4-5 ani.

Aș merge când legănat așa cum mergeam atunci, când sprințar, în salturi vesele, aș merge cu gura deschisă respirând aer pentru prima dată, aș cânta și aș vorbi cu voce tare și m-aș minuna de fiece vitrină zărită.

Am încercat lucrul acesta acum o jumătate de oră sau poate chiar o oră. Nu numai că am realizat că nu mă comportam natural, atitudinea mea nu venea la modul firesc, ci doar încercam să mimez comportamentul meu din copilărie fără să mi-l asum, dar am observat și că oamenii priveau (speriați – acesta a fost primul cuvânt care mi-a venit în minte ?! ) ciudat la gura mea deschisă, la modul meu infantil de a trage aer în piept ca și cum nu se cuvine să mergi cu gura deschisă pe stradă.

Am renunțat repede la experimentul meu într-o manieră pe care copilul din mine a catalogat-o ca fiind un act  ratat, un act de lașitate. Așadar m-am trădat.

Ajunsă acasă, am trecut pe foaia curată alte fixații infantile descoperite. De fiecare dată când încercam să scriu un cuvânt ce descria un afect, creierul meu mi-o lua înainte comandând mâinii să scrie un alt cuvânt.  Știu de această parapraxie a mea  încă din timpul copilăriei când, încercând să-i spun cuiva că o amică este foarte răsfățată de mama sa și pe care o invidiam, am spus: ” dacă îi cere lu”mă-sa să-i cumpere vibrator, vibrator îi ia mă-sa”. Intenția mea a fost să spun că : ”Dacă îi cere lu” mă-sa să-i ia telefon mobil (lucru deloc întâlnit la vremurile acelea la un copil) , telefon mobil îi ia mă-sa”.

Pe strada fără oameni aș pătrunde cu același  sentiment de regăsire cu care pătrund în păduri,o altă obsesie oarecum mistică a mea.Image

Pe strada fără oameni nu se vede nimeni. Pentru că în definitiv  se pare că de oameni mă tem. Analyze this.

Read Full Post »