Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘honehisme’

Mă cheamă Baudolino. Fumez creioane negre cu care uneori scrijelesc desene pe acești pereți fruști ai peșterii mele din nori alcătuită. Fumez pe ascuns diverse ierburi șamanice din care îmi împletesc apoi cozile albastre aplecate în jos întru evadare. Ne cheamă cohilia, strigă un gând calificat absurd de nisipos. ”If I go to Hell, I must be really high” spune Roy Buchanan și face dragoste cu chitara înfierbântată. Ne stropim din când în când cu picături de apă, ca niște cămăși mototolite pe care călcătoresele le unduiesc cu picături de apă pentru netezirea preaplinului. ”din toate florile din lume, eu tot pe tine te aleg” zise măcăleandrul și de pe umerașele din nori alese tricoul verde, – ”acela corporatist”, cum adesea îl numește -, îl îmbrăcă pe ijos și încuie ușa în urma sa. Tot ijos. (ijos= licență poetică împrumutată, de verificat etimologia cuvântului ”șmecher” pentru înțelegere. ). Pe cutia șamponului din baie scrie: ” protejat de căldură și lumină. Ferit de copii. Pentru uz extern”. Intern acest  interdicții – inhibiții nu ne pătrund. Baudolino, adicătelea eu, am scris cândva  omului iubit aceste cuvihinte: ” Uite fată, în morții măsii , pe ăia, niște stricați! Ia uite cum râd ca proștii în metrou! niște stricați! știi fată că ăștia care râd au giardia??? da, mi-a zis mami aseară când călca izmenele lu”tati.”

A plânge de fericire, iată un mister ce se proiectează asupra celui cu care te afli în simbioză. Ceri o țigară/ țigare plină de șiraguri interpretative, plină de flori  de mucegai pe care le ingeri, le consumi. Digestia e un proces important atunci când stai în poartă și face poeme/ poee( ”în pădurea verde, mândra-n poartă șede, cu ochii privește la …. cum trece..hiii”  ) . Există oameni pentru care Luminișul e salvarea: îi lași lui cântecele tale, îi lași părul tău să facă ce-a vrea cu el, florile tale uscate din vaze,  zâmbetul tău tainic(pentru că doar el îl poate înțelege).

Putem înțelege că Fata de ghindă e îndrăgostită. Rămânem la adăpostul acestei aparențe, numa” unii din noi știm, simțind implicațiile acestui fenomen, fără a a aduce la cunoștință că uneori nu simțim pământul de sub talpa noastră. Iată o artă șamandă, iată o suflare de divin.

Iată cum ești doar pentru singularul pluralului. Noi = eu= tu. Iată misterul, iată proiecția dealului, iată proiecția văii. Iată cine e Fata de ghindă. Ermitizare.

Analyze this. Mă cheamă Baudolino. Dacă l-ai citit pe Umberto Eco.

Anunțuri

Read Full Post »

Oglindire în apa sticlei de șoricioaică. Exuberanțe împrăștiate peste marginea dealului, morți frumoși cu văl de mireasă pe fața vineție. Unde sunt culorile luminii?? întreabă iar copilul fără de față. Copilul ermetizat. Ermitizat.

Celuloză în stare pură, miros de cerneală Pelican pe un copac bătrân .

Două clondire din cristal de coarne de cerb vibrează la aceeași atingere. Același zefir cruduț al toamnei. 

”Ropote de cerbi, ia ascultă!” îmi spui și pleci degrabă în căutarea urmelor acestora de copite. Te urmez în Pădure, ne afundăm mână-n mână, suflet-n suflet în întunericul zăvoiului în explozie tomnatică.

Cine știe, poate în mijlocul Pădurii se află o oază, un luminiș-casă ce ne va primi cu ușile deschise, un gest erotic de mare finețe, trebuie să recunoaștem.

Tu ești clondirul meu, sticla mea Klein ! 

Read Full Post »

Epopee de grădină. Lucrușoare de nou-născut în beci. Pe tavan , niște rinoceri cu cozi de hidre. Totul se învârte în jurul unei ape tulburi pe care o port într-un coș de cumpărături. Alerg în căutarea unei străzi, de parcă timpul se va opri în momentul în care îmi voi da seama că nu există stradă cu astfel de nume. Unde mă duc pașii? Îl întreb pe primul trecător. Îmi răspunde că mă aflu într-o parte greșită a țării și că această stradă există, însă nu aici. Conținutul latent al visului mă obligă acum, în stare vigilă, să mă îngrozesc. De cine? De propriile fantasme, de proiecțiile mele sau ale celor din jurul meu? Undeva, am găsit răspunsurile, tot undeva le-am refulat. Starea fizică se înrăutățește: cefalee, dureri stomacale. Parcă mi-aș pune un diagnostic isteric, dacă nu aș fi aflat înainte viroza ce bântuie prin oraș. ”Psihotic, psihotic!” îmi strigă procesele conștiente, astfel de vise sunt manifestări latente ale unor afecte refulate. Mhhh , îmi zic. Trebuie să ajung pe strada aceea, trebuie să îl întâlnesc pe acel bărbat. Pe peretele camerei : tablouri vechi de lemn cu poze antice, oameni morți i-aș numi acum în stare vigilă, apă tulbure de Giurgiu, mobila de lemn, un bar din lemn în spatele căruia se află adversarul meu conștient: un bărbat, un om ce se joacă de-a autoritatea fără să își înțeleagă propriile frustrări. În stare vigilă, primele asociații libere privitoare la el sunt: ” Când văzui a lor mulțime, câtă frunză, câtă iarbă/ Cu o ură neîmpăcată mi-am șoptit atunci în barbă/ Am jurat că peste dânșii să trec falnic, fără pas,/ Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs.”Mai apoi mi-am adus aminte de două obiecte ce nu sunt ale mele și vreau să le dau afară din casă. Istorii neînsemnate, oameni de gumă. Agresiuni. Durere și alte asociații banale.

Pe noptieră, Gellu Naum –proză, cartea iubitului, pe masuța de laptop Sigmund Freud- Interpretarea viselor, cartea mea. Ambele cărți își au autorii într-o aureolă specifică crucilor ortodoxe. Sepia îmi invadează pupila și mă mulțumesc cu gândul că oamenii idioți aleg să portretizeze pe cei ce au murit în culori sumbre și cercuri barbare. Travaliu, travaliu. Mă muncesc psihanalitic, mă lovesc de toate colțurile obiectelor de parcă nu există colțuri, mă mulțumesc cu zâmbetul încercănat al fetiței din oglindă și îmi caut geanta. Trebuie să plec, dar nu știu unde. Poate voi căuta strada din vis, poate voi cutreiera aiurea flanând progresiv spre ieșirea din nevroza visului și, bezmetică, flămândă și cu aer crud în plâmâni , voi ajunge la înțelegerea conținutului latent al visului. Reproș – cuvânt din indice de carte. De ce l-am căutat inconștient pe acesta, de ce m-am oprit asupra lui? Sunt obligată de Supraeu să mă analizez, să nu las nici un gest neobservat. La final, ajung blocată într-o tristețe apăsătoare. Există o spirală în dreptul inimii, ce descrie un cerc, o mandală a egoismului pentru Fata de ghindă. Al cui egoism , ne întrebăm??? O simplă proiecție? Deplasări, deplasări, digresiuni infantile, tensiune 13 cu 32 (în vis mă mira doar minima ce era nefirească), oameni indiferenți, case necunoscute, reproș,reproș, reproș,.Indice dintr-o carte. Ciudat, sau chiar deloc ciudat, inconștientul nostru este construit prin sine din paradoxuri. Ce paradox?

O zi de avisare ce culmina cu un vis înfricoșător. Aș spune că sunt o masochistă cu acte în regulă, ca primă ipoteză: din nou Supraeul, instanța mea socializată îmi provoacă de această dată un vis punitiv. Până pe seară voi afla, îmi voi diseca visul în firuri asociative până ce nu va rămâne decât sentimentul amar că exibiția acestui vis e un mărgăritar ce va rămâne în gâtul porcilor. Întregul vis l-am spus unui singur om, singurului om ce l-ar putea și simți , nu doar înțelege. A mă speria ???? Fără proiecții. Nimeni nu doarme, nimeni nu doare, dar teama de omul pe care îl iubești nu e o realitate decât în măsura în care nu ai reușit să parcurgi procesul negării. Ne e teamă de noi, de propiul inconștient bezmetic, de traume ascunse poate, de cuvântul reproș ales dintr-un indice de nume și termeni.

Un vis. La trezire, o angoasă aparent incontrolabilă, o cefalee ce te face să-ți analizezi poate prea mult cearcănele pictate din oglindă. La sfârșit, un sentiment de pace, de acceptare a refulărilor.

Un sentiment de dort. Zâmbești. Vorbești despre tine când la persoana întâi , când la persoana a doua.

O spoială aici: aproape nimic din visul cel adevărat. Cred că mă ermetizez. Se numește mecanism de apărare, caut să mă apăr de agresiunile celorlalți prin ermetizarea propriului limbaj. Opere incomplete pentru oamenii din Evul Mediu. Nimic din ceea ce e scris aici nu e întru totul adevărat. Ca și când există adevăruri universale, mai ales despre vise. Visului, în genere, îi lipsesc toți adjuvanții de memorie, tocmai de aceea, introducem vigil, în stare conștientă însă involuntar în amintirea visului o serie de lucruri ce par să se ordoneze logic. Inconștientul nu funcționează astfel însă. Teama de demistificare ucide rațiunea adeseori. Erosul meu e atât de excedentar încât balanța între acesta și Thanatos se înclină covârșitor în favoarea Erosului. Iată salvarea.

Read Full Post »

Ottoisiris este un cufăr plin cu inimaginații. Niște lucruri , niște poveri, dansuri și fantasme pe care voi nici măcar nu vi le puteți închipui. Dansuri fugare printre zece mii de lumi, saci cu poveri în care Ottoisiris  a ferecat monștrii mitologici, dragoni construiți din bucăți strălucitoare de sulf, strălucitoare ca și când în compoziția acestui sulf s-ar regăsi pietre prețioase în caleidoscopice culori.

În acest cufăr al lui Ottoisiris , acesta  ține toate inutilitățile pe care le-a cules de-a lungul timpului, de-a lungul celor zece mii de ani în care porii acestui cufăr respirau alte flori, alți nori spuneau povestea vieții, alte beri curâțau gâtlejul cufărului. În cufărul domnului Ottoisiris dorm în pace cerbi și căprioare arhetipale, cerbi ca un gadget perfect, căprioare cu gene lungi ce clipesc a fericire în soarele castaniu. Ottoisiris a avut grijă să își populeze și copuleze cufărul cu tot felul de excentricități: biblii albastre din porțelan, prăpastii în care zăceau flori de lămâiță și miros de struguri, colaje din nori albastri si albi, țigări roluite în broboane de transpirație și fumate cu degetele mici de la picioare, Larii feminine din lut ars, cu pântece proeminente și șolduri pline pe care Ottoisiris le atingeacu degete excitate, cutii mici de metal în care avea kitul perfect cu ajutorul căruia putea să își administreze drogul preferat: Tedelysid.  Ottoisiris avea în cufăr chiar și fluturi galbeni cu negru, combinația lui preferată de culori, fluturi galbeni ce crescuseră într-un cap castaniu mai deunăzi, mai avea căni cu ceai în care își picura în fiecare dimineață picăturile lui de mercur din ochiul drept obosit și resemnat.

Dacă tot a venit vorba despre ochiul drept al acestui Ottoisiris , trebuie să știți că el este stăpânul tuturor lucrurilor din cufăr. Este generalul lor, stăpânul garnizoanei inutilităților,  le putea face și strica de  zece mii de ori, își putea aranja acest cufăr al lui în toate felurile posibile, ca o mutare continuă de mobile prin camere albastre și galben nebun.  Și despre acel ochi drept aș vrea totuși să vorbesc, știți, cu el am stat de vorbă  azi puțin, prin niște rafale de tun trase de pe Teatrul Național și de pe Camera de Comerț.

Acest ochi drept e un tânăr domn cu față de Leu ,mâini din necurgeri de mercur, picioare de cerb aselenizat, și abdomen plin cu mierea albinelor din cel mai înalt copac din jungla africană a Bazinului Congolez.

Acest ochi drept despre care doresc să vă vorbesc e singurul care mai știe o artă veche: to pacify the bees. Nu doresc să spun mai multe despre acest Ottoisiris , cufărul lui și acest ochi drept cu cap de păpădie.

Poate acest pasaj dintr-un documentar Human Planet vă va face să înțelegeți cum miroase cufărul acestui misterios Ottoisiris.

Read Full Post »

Ora 23:00 de vară. Undeva, la o terasă în Capitală, tânăra se simțea privită insistent de unul din bărbații cu care venise prietena ei în oraș, la întâlnire. Ea venise singură, cum obișnuiește în majoritatea cazurilor în care se întâlnește cu cineva.

Tânărul care o privea insistent profită de un moment în care fata își căuta bricheta privind absentă prin toate  colțurile mesei. Își scoase bricheta din buzunar, se apropie de femeie și cu ochii spre ea spuse:

– Ai ochii fericiți, ești cumva îndrăgostită?

– Nu. Dar să știi că am băut, spune tânăra zâmbind sec.

– Ce ai băut? zâmbi tânărul surprins.

– Nu suficient ca să îți povestesc ție de ce am ochii fericiți au ba.

– Atunci ești supărată să înțeleg.

– Sunt teribil de supărată că sunt fericită. Crede-mă.

– Adică ți-e frică de fericire?

– Stai să mai luăm un rând și îți povestesc. Ce zici?

Tânărul făcu un semn unuia dintre chelneri și își trase scaunul mai aproape de cel al fetei. Fata eliberă mâinile din poziția defensivă în care se aflau și zâmbi la următoarea glumă a tipului vesel.

…..Ora 00.30, o cameră cu desene dintr-un bloc al Capitalei. O fată își face ritualul de seară al demachierii în timp ce gândește total adolescentin: ” Cum naiba gândesc bărbații ăștia când oferă , ca idioții, ocazia altui bărbat să-i facă femeia să râdă! Ce ciudat!”

Vine și gândul de pe urmă: ”Eu chiar m-am prostit în ultimul timp. M-am retardat!”

Read Full Post »

– o natură umană în diversitate,

– miros de cerneală,

-o fiolă de ”exprimarea propriei esențe”,

-un calup de  înfometare,

-explorarea tabu-ului,

– creioane pentru schițarea  în dungi  a lumii pe foi A4,

– o frunte cu o cută de expresie asemănătoare cu a mea,

-foarfece sinestezice,

-caleidoscop anatomic,

–  o  iluzie a  cercului,

– corpuri cerești ale unor zei neinventați,

– haos și dezordine fără precedent,

-un anumit disecționar ce poate fi citit doar cu ochiul din fundul capului,

– un pliculeț de ”să nu pierd nimic din ce nu am”

-două mâini cu miros și gust de Winston

– o forfecuță de sprâncene folosită în alte scopuri nobile,

– o folie de aluminiu pentru prietenii mei care vin și pleacă încărcați de daruri din partea mea.

–  cărți primite în dar de la aceiași prieteni

– biletul de ordine numărul 119.

Read Full Post »

Fiecare om pe care îl privești îți creează o imagine în minte, mie cel puțin așa mi se întâmplă. De exemplu, când o văd pe mama , văd o plăcintă cu brânză dulce din copilărie, când îl văd pe tata văd rafturi întregi de cărți, când îl văd pe vărul meu îl văd pe domnul Goe cu pălăria de mariner. Ce-i drept imaginea se poate schimba în timp.

Am cunoscut acum ceva timp un tip interesant. Pentru el am imaginea: fagure cu miere.  Un fagure construit din cărămizi uriași, mov și galbene din care se scurge ca și mierea, un suflet de aur negru-alb în timp ce mii de albine îi construiesc în continuu pereții fagurelui.

Da, deci om interesant. Dacă îi privești ochii îndeaproape cu siguranță că vei vedea în pupila fiecărui ochi înfiptă imaginea și , în același timp, ideea de fagure.

Și atunci când ochii lui clipesc, miere dulce se prelinge pe genele lui, ca niște aripi de flutur beat de lumina prea puternică a Lunii. Căci acest tip interesant, care are un fagure de miere dulce în el , privește  o lumină puternică și se minunează cum nu se topește ceara din el de atâta lumină călduroasă.

Acest tip interesant e un fagure cu miere cu ochi de fagure cu miere, cu degete din ceară de albină, cu buze ca două firicele aurii de miere, cu colțurile gurii  ca niște pereți perfecți ai unei celule de ceară din fagure, cu un păr ca o miere care se prelinge din preaplinul fagurelui-creier, se prelinge în afară și curge într-un râu maroniu-auriu de miere delicioasă bănuiesc.

Și acum urmează lecția:

Tipul meu interesant este fagurele meu cu miere. = Propoziție afirmativă ce te îmbolnăvește aproape de atâta posesivitatea agresivă.

Tipul interesant căruia îi privesc fizionomia acum este un fagure de miere care îmi place așa de mult că o să renunț la cura de slăbire și o să gust niște ….. miere. = Propoziție cu valoarea de adevăr dacă și numai dacă tipul interesant nu e un Bou.

Despre Bou într-o lectură viitoare.

Read Full Post »