Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘insomnii’

Dicton: ” Mama, cât au nevoie oamenii să doarmă?”

                                                            Fata de ghindă, 5 ani.

 

Ieri m-am uitat la oameni în metrou. Pot să recunosc un insomniac dintr-o singură privire, mă gândeam atunci și am alunecat într-o stare de visare  care s-a soldat cu ajungerea mea în celălalt capăt al Bucureștiului fără intenție.

……… pentru că în somn am murit de fiecare dată. Somnul e o binecuvântare pentru cei care refulează ideea normală a somnului. ȘI mai departe este vorba de ce apărare are fiecare.

Eu una joc un rol de psihopată cu somnul. Mă mint că nu știu că e moarte iar la trezire mă mint că n-am pierdut ceva din mine prin somn. De fapt, ceea ce se pierde e irecuperabilul. Nici o lucrare dentară nu ar putea să-mi refacă bucățile din dinți pierdute prin somn, nici zece seturi de extensii nu ar putea să-mi înlocuiască firele de păr cedate pernei prin somn, nici o cremă placebo-minune din lune nu ar putea să-mi șteargă ridurile fine dobândite în somn.

După furtună urmează o tăcere monumentală. După insomnie urmează un somn comatos în care inconștientul tău umblă bezmetic pe toate câmpiile Elizee posibile. Te trezești când nici săracul inconștient nu se mai suportă pe el însuși. Te-ai trezit.  Acum apărările sunt instalate, platoșa încorporată, masca falsă a conștientului intră în firescu-i rol. Te uiți în oglindă: bucăți dintr-un dinte lipsesc, fire de păr moarte sunt pe pernă, riduri fine sunt sculptate pe chipul brăzdat de cearcăne. Durerile reapar în umărul stâng, nările ustură de atât aer nefiresc, plămânii au tendința de a eșua la fiecare secundă.  Ochii??? Ei da, ochii aleargă bezmetic după percepțiile senzoriale necesare.  Pentru că e nevoie de echilibru după somn, omul privește, respiră, miroase, înghite în sec, își atinge părți ale corpului. Poate vrea să se asigure că nu a murit nici de data aceasta.

Mai târziu, intervine vocea.  Gata . Masca e repusă în funcțiune total. S-a aprins lumina. Primul cuvânt al omului dimineața e ca sunetul de pornire al Windows-ului . E certitudinea că nu suntem morți. Căci vocea înseamnă că viața poate continua. Până la următoarea moarte.

Pentru mine, somnul e ironia morții. Râd de moarte prin somn, mă joc cu ea. Partenerul meu de joc e moartea.(nu știu dacă există alt partener pentru altcineva). În timp ce mă joc de-a somnul cu ea, mă gândesc că poate moartea se va păcăli, va crede că am murit cu adevărat și mă va șterge de pe catastif. Voi deveni nemuritoare din secunda în care moartea mă va sări.

Uneori omul se întreabă dacă nu cumva își dorește să moară dacă nu vrea să doarmă. Insomniacii ăștia nevrotici suntem noi, grupul celor prea neserioși ca să putem juca rolul ăsta fals cu moartea. Noi suntem ăia cu Toma Necredinciosu”.  Noi o vrem pe aia adevărată. Moartea veridică. Noi suntem Grupul-oamenilor-prea-sinceri-pentru-a-se-mai-juca-de-a-moartea, Grupul-răzvrătiților-împotriva-măștii.

Doar pentru că am mai multă viață în mine nu înseamnă că ar trebui să fiu pedepsită să dorm la fel de mult precum ceilalți oameni.  Eu n-am nevoie de atâta somn.

Insomniacii suntem o altă specie de maimuță mai evoluată care nu mai are purici de tare mult timp, dar se mai scarpină din când în când și asta dintr-un gest reflex, dintr-un stereotip greu de uitat. Noi am înțeles că trebuie să acceptăm  moartea ca pe un sens fundamental și am ales o altă cale prin care să ne scurgem către.

N.B. Cine vorbește la persoana întâi plural??? Freud spune că schizofrenicii. Eu cred că cei care vorbesc la persoana întâi plural știu ceva.  Sunt cei care au înțeles că în fiecare din noi există un infinit, o multitudine de eu, o sumă de identități în scurgere către.

Read Full Post »

”Stai și privești. Oameni străini ție se zbenguie în jurul tău pe o muzică abrutizantă în timp ce râd animalic.Nu poți să concepi de ce lucrurile stau astfel, nu poți înțelege de ce oamenii sunt atât de strâmbi și de superficiali . 

Pleci de acasă cu gustul dulce al victoriei asupra spațiului personal, pleci cu intuiția extraordinară că ești într-un proces delicios de individualizare. Pe drum, toții oamenii sunt frumoși, îți răspund zâmbetului întipărit pe față și vezi câmpii întinse cu cai liberi în sălbăticia lor. Simți că ești un tot și asta te cuprinde și pe tine.

Ajungi la destinație. Aici, exact ce înțeleptul tău inconștient încearcă să îți spună de ceva zile de când ai acceptat invitația la acest party: ei sunt foști prieteni la care renunțaseși de ceva timp și cu care mai corespondai doar dintr-un sentiment de culpă pentru abandon.  Ești o proastă, fată dragă, îți zici, în timp ce zâmbești celorlați cu subânțeles.  Doar că ei nu înțeleg și beți cum sunt se hotărăsc să dea drumul Macarenei și să danseze în haită. Mai apoi urmează tradiționala bătaie cu tortul aniversatului.  Aici lucrurile stau și mai minunat, soția aniversatului se ia aparent accidental la bătaie cu tort și frișcă cu nimeni alta decât cumnata sa.  De aici devine interesant cel puțin din punct de vedere al observației directe. Zâmbești a doua oară. 

Niște blițuri. Mâine o să apar pe facebook alături de petrecăreții ăștia. Da. Îți vine să te iei cu mâinile de păr. Să îți cari singur pumni și picioare.  Poate sunt doar irascibilă acum,îți zici. Nevroza e atotstăpânitoare atunci când nu ai  mai dormit de două nopți și o ții ăn chestii dubioase care o să-ți bulească hardul. 

Ce cauți aici fato??? Nu pe bune, ce avea invitația aia la date a tipului ce tot caută să se întâlnească cu tine accidental? Iar fugi ca proasta? Lasă că e minunat aici, e exercițiu de abrutizare a sinelui. Poți să iei și tu o bucată de tort și să dai cu ea în cel aniversat sau chiar în tine însuți, e permis orice, nu te sfii, ia de bagă un dans din cur și țâțe să leșine toți masculii alfa turmentați. Conformează-te, toată lumea o face! Hai mă, nu e greu să râzi tâmp în timp ce bei ca o dobitoacă din troaca de vin ieftin. Fugi la baie și dă-te cu niște ruj rooooz vulgar pe buze ca să le transmiți celorlalți ce felație excelentă ești în stare să faci cu buzele astea mumos boite.  Treci în mijlocul scenei și ridică rochița puțin mai sus, lasă breteaua sutienului să cadă neintenționat și strânge din botic în timp ce dansezi!

Te gândești cu jind la ziua de mâine. Doar că mâine ai o reuniune de familie. O scârbă puțin mai rasată te cuprinde.

Azi la gară, la întoarcerea în București, te aștepta omul de care ai fugit: te privea cu ochii triști și singuri. Sau poate asta e doar o proiecție a ta , poate ai tăi sunt ochii triști și singuri. Ți-a mângâiat un obraz și ți-a dat un șut în fund ștrengărește. ”

Hai omule, renunță la toate obligațiile astea sociale. Ca și scrisul pe blog, tot o conformare socială superficială. Nu am să scriu aici niciodată ce conțin cu adevărat foile mele de hârtie, nu o să spun niciodată cum am ajuns eu la concluzia că punctul pe i e moțul unui rahat-butaforie.

Captiv într-un corp străin. Captiv într-un timp care nu te conține. Captiv unor haine extraterestre. Captiv în conformarea către non-conformism. Captiv în nevroză socială pe când tu ești o sumă de Eu-uri, tu ești o formulă matematică : Eu+Eu+Eu+Eu+Eu = Eu, tu ești o sumă de nevroze.

Și liber în societatea ta, societatea creată de tine, liber în regulile tale și în dozările tale de sentimente care definesc normalitatea ta. Liber cu adevărat.

Ai un preț de plătit totuși. Captiv în libertatea ta.

Când trecem oare de la Eu la Tu?

N.B. legat de imagine.Tabloul se numește ”Înmormântarea sardinei” a lui Francisco Goya. Cu siguranță știți că este o tradiție de carnaval la spanioli. Mai departe de asta, mă gândesc la idee. Știți comportamentul sardinelor când sunt prinse??? Unii din noi suntem sardine prinse de societate. Doar ne prefacem că suntem morți. Exact în timpul carnavalului. 🙂 Iar lumea ne înmormântează în joacă.

Read Full Post »

Trec printr-o perioadă în care mi-e dor înfiorător de tare de copilărie. De aici, totul îmi pare alandala, prezentul nu  mă  mai cuprinde, timpul mă trăiește pe mine, evenimentele se succed fără știrea mea, apusul mă surprinde mereu absentă și total deconectată de la lumea reală. Cânt pe străzi melodii vechi, învățate în copilărie, îmi umplu nările cu mirosuri atât de vechi, atât de uitate încât mă simt o fantomă a trecutului după care jinduiesc nespus. Trăiesc experiențe albastre în camera mea de singuratică . Aici și-au găsit locul oamenii trecutului, oameni morți, dispăruți, uitați sau doar refulați. Oameni-amintiri ce poate abia așteptau să îi chem din nou întru amintire.

Retrospecție.  Ce copil fericit! Printre atâtea traume și atâtea mizerii pe care ochiul vigilent de adult le aruncă în spinarea copilăriei, am fost un copil fericit. Extraordinar de fericit.

Doi copii, amândoi de-o șchioapă.

Tata s-a întors din Franța. Nici nu știam că are să vină azi. De fapt, știți, s-a întors azi-noapte pentru că îmi aduc aminte vag că un obraz aspru și ud de lacrimi m-a sărutat prin somn în timp ce două mâini mă strângeau puternic în brațe. Nici nu trebuia să se întoarcă dar uite că acum știu că doarme cu mama în sufragerie. Mi-a spus Alexandru, fratele meu. E dimineață și dacă nu mă înșel , e vară. E vară și afară e cel mai frumos soare din lume. Soarele dimineții de vară. Alex mă îndeamnă să deschid ușa încet, mama și tata dorm încă.

Prin ușa ușor întredeschisă, văd cel mai sublim spectacol static. Văd fericirea.  În așternuturi calde, mama și tata dorm zâmbind împreună prin somn. Oare visează același vis sau doar se fac că dorm??? Lenjeria de pe pat e de un oranj pal,încărcat de un imprimeu cu flori imense, soarele ce scaldă ușor și ideatic camera este de același portocaliu sălbatic. În razele de soare văd cum dansează firișoare mici de praf și totul e fericire. Lângă ei pe pat,pe jos, pe rafturile bibliotecilor înțesate cu cărți, pe covorul persan, pe măsuța neagră de abanos, pe masa cea mare, pe fotoliile vechi, în întreaga cameră, stau aranjate în maldăre ordonate zeci și zeci de tricouri roz, oranj, bej, păpuși elegante, mitraliere de plastic, un leu din pluș , un cățel și un arici asemenea,mașinuțe și alte jucării ingenioase,  rochițe elegante, adidași de băiat și de fată, parfumuri în cutii extravagante, cărți și reviste ce vorbesc despre o lume  străină, plicuri, timbre, franci, ambalaje de cadou mototolite, pungi colorate, ciocolată, dulciuri pe care nu le-am mai văzut până acum nici la televizor.etc, etc. Moș Crăciun e nimic pe lângă asta. Nici în cele mai frumoase visuri ale mele de copil nu am crezut că așa ceva e posibil.

Știu doar că în lumina aceea portocalie de dimineață, mama și tata se iubeau, noi eram fericiți că tata s-a întors acasă, cu dulciuri, jucării și haine pe care le văzusem doar în reclame ori în almanahul de modă Neckermann, afară era cald și oamenii care treceau pe drum, în ciuda faptului că erau străini, îmi zâmbeau și făceau parte din micul meu Cosmos.

După o scurtă perioadă de acalmie, insomniile au revenit. Deocamdată doar ele. Aștept(sau mai bine zis, NU aștept) vertijul.

Îmi ridic paharul cu apă rece și închin sec: ”Pentru încă o noapte albă, domnilor! ”

În liniștea nopții, într-o cameră cu lumină rece, alături de fantomele dragi ale trecutului, ascult genericul Cinematecii. Mi-e dor crunt, să se mai întâmple doar o dată. Să aud televizorul din sufragerie cum cântă marți seara, cum muzica lui Chaplin  să mă cheame hipnotic spre locul meu pe canapea, lângă tata.

Shhhht, începe filmul!!!!!!!!!!!

Read Full Post »