Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘introspecții decente’

Propun eliminarea din dicționar a cuvântului coincidență. Nu există asemenea lucru. Cu siguranță că mai există multe fantasmagorii de genul acesta în dicționar însă asta nu ar trebui să ne facă și să credem automat în ele.
Până una alta, ori totul este o mare coincidență, Coincidența în sine,  inclusiv fiecare dintre noi ca parte a întregului, ori nu există coincidențe. Nu știu încă dacă ar trebui să îmbrățișăm teoriile, destul de atractive de altfel ale determinismului.

De fiecare dată când deschid ochii, mă aflu într-un alt și alt univers, niciodată într-un univers trecut, aproape întotdeauna trăind în prezent  ferecată magic într-o sardină veritabilă. Să privim îndeaproape acest delir de grandoare. Poate e doar o coincidență? Când soarele apune, părul meu ia foc în aceleași culori cu care mă jucam în copilărie.
Când constați că totul e posibil, că orice lucru există ca  posibilitate, atunci  închizi ochii și- ncerci să îți imaginezi o parte infimă din acest posibil. Eu?

409247_331063316905285_2129093424_n

Iată,  am venit să impresionez cu pseudo-intelectualistele mele întrebări asupra lumii. Și iată din nou, ce narcisism debordant răbufnește din părți ascunse ale unui Sine ce privește lumea ca vis.
Mi-am amintit zilele trecute despre acel scut suprem de care mă înștiințau părinții în copilărie, și  anume că cea mai bună cale de atac este defensiva. O apărare fără de ranchiună de astă dată , nu mai găsesc printre oameni acel transfer numit vulgar, înrăire, iar dacă îl aflu în ceilalți, mă cuprinde doar o sfântă indiferență. Fiecare cu patologia sa.

Tot ce-mi spun este că sunt o suma de Euri  ce se mărește pe măsura ce închid ochii fără nici un fior în simțire. Mă plimb orbește în căutarea orbilor lui Sabato, rătăcesc uneori prin peșteri și râuri subterane dar numai pentru a mă bucura, aproape ca un bipolar veritabil, de extreme. Trăiesc cu visul caii de mijloc. Picioarele mele albe nu cunosc încă acest drum dezirabil.
Însă azi, când mă îmbogățeam cu încă un rol, m-ai tras ludic de plete și mi-ai spus că ard prea repede.

Oricum aș privi lumea în manifestarea ei, ajung de fiecare dată în același punct.  De acolo privesc lumea, o absorb, mă înec în ea, plutesc întocmai unei meduze, precum o masă gelatinoasă, plutesc și nu mă mai satur de plutit. Știu că mă scurg încet și cu aceeași certitudine specifică,  spre punctul acela despre care vorbeam. Dacă ard prea repede, atunci sunt fericită. NU există prea repede când vine vorba de a simți.

Anunțuri

Read Full Post »

Sunt zile în care, aplecat asupra lumii ajungi la răspunsuri dihotomice despre sinele tău și de această dată, răspunsurile nu sunt schizoide, nu sunt nicicum, sunt și atât. Răspunsurile despre tine, revelațiile, cum le numesc muritorii,  sunt. Asta e tot ce contează în definitiv, esențialul constă în a afla acele răspunsuri,pentru că ele există independent de noi, fie de le căutăm conștient sau orbecăim prin văgăuni și străzi cu nume dubioase.

Nașul meu de botez , care neîntâmplător este și vărul cel mare al tatei, fost profesor de filosofie la UMF, mi-a înmânat zilele trecute un nou manuscris ce dorește să-l dea spre publicare. Sarcina mea constă în a corecta eventualele greșeli de grafie, ortografie, stil, etc, etc. În timpul parcurgerii manuscrisului , creierul meu s-a oprit în același timp cu ochii asupra unei întrebări pe care autorul și-o pune alături de unul dintre personajele cărții: ”Există un încotro?”

Autorul afirmă mai departe, citez: ” Expresia ,,există un încotro semnifică viața. Iar dacă există, tocmai pentru că privește viața , el nu trebuie ratat din conștiință. Și nu trebuie ratat pentru că, prin specificitatea lui, el nu poate căpăta ființă, nu devine realitate, fără instituirea deciziei în existență, fără aportul conștiinței. Așadar, a avea un ”încotro” înseamnă  a fi pe direcția lui. Ne situează pe această direcție numai conștiința. Dar , este în stare orice conștiință să transforme pe a avea în a fi?”

Nu pot să-mi opresc un zâmbet cald atunci când declar că sunt adepta acestui determinism suav pe care l-am întâlnit în întregul manuscris. E ceva aici, mai departe de singurătate și reflexivitate. E viața însăși  surprinsă în manifestarea ei. E mai departe gândul meu că unii oameni sunt exemple vii ale ideii că fiecare moment trebuie trăit la intensitatea ta interioară, și nu cea impusă de o societate și-așa destul de cocoșată de propria prăpastie.  Corect, ceea ce urmează a fi nu este încă realitate , tocmai de aceea, dacă ne dorim oameni integrați în cultură, poate că ar trebui să trăim într-un astăzi continuu ce curge.

Par cu siguranță o hippioată drogată ce îndeamnă oamenii să se uite mai adânc în sine. În apărarea mea nu pot spune decât că așa este.

Prinsă între momente de absolută intensitate și stări aproape cataleptice, isterice aș îndrăzni să afirm, în ultimul timp m-am aflat în fața unor alegeri mai mult decât importante în viața mea. Și alegerile mi-au schimbat viața, schimbare pe o parcurg cu o mână hotărâtă strâns de a mea, alături de persoana căreia ar trebui să-i mulțumesc că mă-nvață ce înseamnă să nu mori aplecat asupra secundelor din clepsidră, că mă cuprinde cu brațele și mă poartă pe culmile lui Atlas, că nu-mi dă Potzilla la jocul nostru cretin de cărți și poate ar trebui să-i mulțumesc mai ales pentru faptul că partă greaua misie de a ține oglinda îndreptată spre mine. Acea oglindă în care trebuie să-mi văd imaginea reflectată pentru a mă asigura că eu sunt aici, în interiorul meu. Oglinda nu poate plânge și nici imaginea mea din oglindă, însă poate reflecta o imaginea a mea plângând. Au fost și astfel de momente iar atunci nu am fost singură. M-am regăsit pe mine. Și nu m-am bucurat singură de regăsire. Aș putea-o numi aflare. Nici nu mai contează. Exist prin mine și prin oamenii din jurul meu, chiar și prin cei ce mă disprețuiesc amarnic, exist prin nopțile petrecute cu tine în taina unui Te neaflat de profani.

persona

Bossuet  pretindea că omul a devenit păcătos căutându-se pe sine și a devenit nefericit găsindu-se. A te găsi pe tine implică să te afli și nefericit, dar de aici își trage seva acceptarea propriei conștiințe. E oare atât de greu să ne acceptăm ca individualitate, ca ființă ce ființează, ca organisme evoluate și atât de bine organizate încât posedăm conștiință ??

Zâmbesc și asta e tot ce contează. Zâmbesc ca răspuns unui alt zâmbet. Ca un fel de perpetuum mobile al unei energii interioare sublime. Avisare.

Read Full Post »