Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘nevroză’

Sunt niște cărți care întotdeauna m-au ademenit. Genul de cărți care conțin mister, didactic ori nu, cărți care te transformă, îți aduc aminte să fi cine ești cu adevărat. Sunt cărți fără coperte, cărți atât de atrăgătoare prin goliciunea lor, cărți care îți sugerează ce pasiune ascunsă mistuie în paginile ei, ce non-povești extraordinare o alcătuiesc,  o construiesc pe interior. Sunt cărți care sub aparența prafului care le acoperă strălucesc în toate culorile unui caleidoscop.

Nu poți însă să citești această carte decât dacă respecți anumite reguli.

În primul rând, trebuie să ai mâinile foarte delicate, pentru că paginile acestei cărți sunt atât de subțiri și sensibile încât se rup la o simplă întoarcere a paginii. După ce mâinile îți devin delicate trebuie să înveți să privești. Ochii noștri nu sunt pregătiți, nu sunt antrenați din naștere să citească acest gen de litere pe care le conține cartea despre care vorbesc. Va trebui să citești multe mizerii de cărți de duzină și câteva cărticele bune și să le poți înțelege scrisul pentru a putea să citești măcar primele litere ale acestei cărți misterioase și atrăgătoare.

Și după ce faci toate eforturile să poți să citești această carte multpreadorită ajungi să o iei în mâini și să observi că această carte fără de coperte e închisă cu un lacăt mare, ruginit dar viguros. Știi doar atât: tu nu ai cheia de la acest lacăt!

Lași cartea din mâini înapoi pe raft și pleci mai departe singur și dezamăgit! La ce bune mâinile delicate și ochii vigilenți dacă nu ai putere să rupi un lacăt nenorocit?

Cărțile nu sunt pentru toată lumea.

Read Full Post »

Dicton: ” Mama, cât au nevoie oamenii să doarmă?”

                                                            Fata de ghindă, 5 ani.

 

Ieri m-am uitat la oameni în metrou. Pot să recunosc un insomniac dintr-o singură privire, mă gândeam atunci și am alunecat într-o stare de visare  care s-a soldat cu ajungerea mea în celălalt capăt al Bucureștiului fără intenție.

……… pentru că în somn am murit de fiecare dată. Somnul e o binecuvântare pentru cei care refulează ideea normală a somnului. ȘI mai departe este vorba de ce apărare are fiecare.

Eu una joc un rol de psihopată cu somnul. Mă mint că nu știu că e moarte iar la trezire mă mint că n-am pierdut ceva din mine prin somn. De fapt, ceea ce se pierde e irecuperabilul. Nici o lucrare dentară nu ar putea să-mi refacă bucățile din dinți pierdute prin somn, nici zece seturi de extensii nu ar putea să-mi înlocuiască firele de păr cedate pernei prin somn, nici o cremă placebo-minune din lune nu ar putea să-mi șteargă ridurile fine dobândite în somn.

După furtună urmează o tăcere monumentală. După insomnie urmează un somn comatos în care inconștientul tău umblă bezmetic pe toate câmpiile Elizee posibile. Te trezești când nici săracul inconștient nu se mai suportă pe el însuși. Te-ai trezit.  Acum apărările sunt instalate, platoșa încorporată, masca falsă a conștientului intră în firescu-i rol. Te uiți în oglindă: bucăți dintr-un dinte lipsesc, fire de păr moarte sunt pe pernă, riduri fine sunt sculptate pe chipul brăzdat de cearcăne. Durerile reapar în umărul stâng, nările ustură de atât aer nefiresc, plămânii au tendința de a eșua la fiecare secundă.  Ochii??? Ei da, ochii aleargă bezmetic după percepțiile senzoriale necesare.  Pentru că e nevoie de echilibru după somn, omul privește, respiră, miroase, înghite în sec, își atinge părți ale corpului. Poate vrea să se asigure că nu a murit nici de data aceasta.

Mai târziu, intervine vocea.  Gata . Masca e repusă în funcțiune total. S-a aprins lumina. Primul cuvânt al omului dimineața e ca sunetul de pornire al Windows-ului . E certitudinea că nu suntem morți. Căci vocea înseamnă că viața poate continua. Până la următoarea moarte.

Pentru mine, somnul e ironia morții. Râd de moarte prin somn, mă joc cu ea. Partenerul meu de joc e moartea.(nu știu dacă există alt partener pentru altcineva). În timp ce mă joc de-a somnul cu ea, mă gândesc că poate moartea se va păcăli, va crede că am murit cu adevărat și mă va șterge de pe catastif. Voi deveni nemuritoare din secunda în care moartea mă va sări.

Uneori omul se întreabă dacă nu cumva își dorește să moară dacă nu vrea să doarmă. Insomniacii ăștia nevrotici suntem noi, grupul celor prea neserioși ca să putem juca rolul ăsta fals cu moartea. Noi suntem ăia cu Toma Necredinciosu”.  Noi o vrem pe aia adevărată. Moartea veridică. Noi suntem Grupul-oamenilor-prea-sinceri-pentru-a-se-mai-juca-de-a-moartea, Grupul-răzvrătiților-împotriva-măștii.

Doar pentru că am mai multă viață în mine nu înseamnă că ar trebui să fiu pedepsită să dorm la fel de mult precum ceilalți oameni.  Eu n-am nevoie de atâta somn.

Insomniacii suntem o altă specie de maimuță mai evoluată care nu mai are purici de tare mult timp, dar se mai scarpină din când în când și asta dintr-un gest reflex, dintr-un stereotip greu de uitat. Noi am înțeles că trebuie să acceptăm  moartea ca pe un sens fundamental și am ales o altă cale prin care să ne scurgem către.

N.B. Cine vorbește la persoana întâi plural??? Freud spune că schizofrenicii. Eu cred că cei care vorbesc la persoana întâi plural știu ceva.  Sunt cei care au înțeles că în fiecare din noi există un infinit, o multitudine de eu, o sumă de identități în scurgere către.

Read Full Post »

”-Îmi pare rău pentru tine, îmi zic pentru mine cea de ieri, nu te mai aud , nu te mai văd, nu te mai înțeleg, dar știu că ești acolo, într-o altă dimensiune, acolo unde te-am lăsat, acolo de unde eu am plecat. Știu că nici tu nu mă vezi, nu mă auzi, nu mă înțelegi. Dar te compătimesc pentru faptul că nici măcar nu știi că sunt aici, într-o altă dimensiune, aici unde tu nu vei putea să intri niciodată, un aici, o dimensiune pe care nici nu o cuprinzi cu mintea. Așa cum și eu am să rămân aici, în această dimensiune. Mâine va scrie una ca noi dar eminamente diferită, care știe de existenta noastră, știe că ne-a lăsat în alte dimensiuni, însă nu ne aude, nu ne vede , nu ne înțelege. Una de care noi două nici măcar nu o să știm că există. ”

…..Numai de am putea să cuprindem cu mintea cât de mulți Eu părăsim cu fiecare milisecundă.

Read Full Post »

Oamenii au căutat întotdeauna să se elibereze de lupta cu sine ca într-o moarte răscumpărată de puternicele alianțe între masculii Alfa ce au devenit apoi dumnezei ce au realizat cât de  uimitoare e dorința lor inconștientă de a se reprograma ca și când doreau să se întoarcă împotriva Creației, împotriva Demiurgului și să se reinventeze cu totul până în punctul în care propriile conștiințe să le afirme că miturile creației, cel al lui Adam și Eva, al arborelui, al Șarpelui, al Soarelui Creator, miturile cosmogonice,miturile transcedentale, chiar și miturile memoriale sunt doar fațete ale aceleiași monede ce strălucește în soarele de primăvară beat de miros ce cireși înfloriți.

Read Full Post »

Îmi place ideea de stare continuă de visare. Doar că nu reușesc să o perpetuez. Aș vrea să ne înțelegem, doar că aceste cuvine nu sunt de ajuns. Hai să instituim alte convenții! Ce zici despre privitul în sus?  Mda, în apă e soluția. Caut-o și tu, nu mă critica doar pe criteriul că sunt nebună. Criteriul.

Uneori vrem să spunem atât de  multe însă rostim doar  onomatopee . Uneori nu ies decât râgâituri inexplicabile din noi, doar încercări repezite de a cânta pe mai multe voci.. Ce zic, e clar. Avem nevoie de absurd, avem nevoie de intangibil, de tot ce nu putem cuprinde. E bine să știi că unele lucruri nu le vei cuprinde niciodată. E bine să înțelegi inutilitatea și micimea creației umane.

Doar încearcă să te ființezi în mine și poate că ai să vezi că unele lucruri sunt făcute să dăinuiască.Dar da, totuși (totul) e  o iluzie !  E rost să îți sacrifici viața pentru Idee? Idee? Ce zici ? Aștept  non-raspunsuri.  Pot să fiu și eu ca mulți, un trecător prin lume și să aleg existența.  Ah, viata boemă, băăăă!  Tu alegi existența? Genial.

Ce bine e să realizezi ce mic ești. Ce  bine să știi că ești un  mare minus, ce eliberare !

Fato, sa nu îți fie frică să te uiți în oglindă, mi-am zis.  Și astfel m-am inițiat  într-un drum subțire, în acest drum am întâlnit un soi de corpuri amorfe și le-am zâmbit cu toate că mi-era frig. Apoi am realizat că de fapt  cu toții câștigăm din asta . Din existență.

 

Read Full Post »

Mă aflu în plină trăire a unui alt complex infantil. Complexul străzii pustii. 

Image

 

Visez halucinant să mă pot plimba pe străzi noaptea , singură și să nu întâlnesc pe nimeni în drumul meu. Să flanez într-un oraș pustiu, cu străzi pustii, cu lumini difuze și trotuare umede. Străzi la ale căror colțuri să mă întâmpine un vânt primăvăratec care ridică ziarele mototolite în aer. Străzi fără pericole la colțuri, fără câini care te amușină și te vânează, fără privirile insistente ale golanilor proțăpiți în fața caselor de pariuri sportive, fără bătrâni ce se uită dezaprobator pentru modul în care mergi sau te îmbraci, fără tinere ce ridică sprânceana tatuată în sus atunci când îți privesc tenul tău atât de palid și alb.

Strada fără oameni m-ar ajuta pe deplin să îmi urmez calea spre înțelegerea regresiei infantile în care mă aflu. Pe strada fără oameni aș putea să mă întorc la și să adopt comportamentul infantil de care îmi e atât de teamă și în același timp îl doresc. Aș putea să redevin un copil de 4-5 ani.

Aș merge când legănat așa cum mergeam atunci, când sprințar, în salturi vesele, aș merge cu gura deschisă respirând aer pentru prima dată, aș cânta și aș vorbi cu voce tare și m-aș minuna de fiece vitrină zărită.

Am încercat lucrul acesta acum o jumătate de oră sau poate chiar o oră. Nu numai că am realizat că nu mă comportam natural, atitudinea mea nu venea la modul firesc, ci doar încercam să mimez comportamentul meu din copilărie fără să mi-l asum, dar am observat și că oamenii priveau (speriați – acesta a fost primul cuvânt care mi-a venit în minte ?! ) ciudat la gura mea deschisă, la modul meu infantil de a trage aer în piept ca și cum nu se cuvine să mergi cu gura deschisă pe stradă.

Am renunțat repede la experimentul meu într-o manieră pe care copilul din mine a catalogat-o ca fiind un act  ratat, un act de lașitate. Așadar m-am trădat.

Ajunsă acasă, am trecut pe foaia curată alte fixații infantile descoperite. De fiecare dată când încercam să scriu un cuvânt ce descria un afect, creierul meu mi-o lua înainte comandând mâinii să scrie un alt cuvânt.  Știu de această parapraxie a mea  încă din timpul copilăriei când, încercând să-i spun cuiva că o amică este foarte răsfățată de mama sa și pe care o invidiam, am spus: ” dacă îi cere lu”mă-sa să-i cumpere vibrator, vibrator îi ia mă-sa”. Intenția mea a fost să spun că : ”Dacă îi cere lu” mă-sa să-i ia telefon mobil (lucru deloc întâlnit la vremurile acelea la un copil) , telefon mobil îi ia mă-sa”.

Pe strada fără oameni aș pătrunde cu același  sentiment de regăsire cu care pătrund în păduri,o altă obsesie oarecum mistică a mea.Image

Pe strada fără oameni nu se vede nimeni. Pentru că în definitiv  se pare că de oameni mă tem. Analyze this.

Read Full Post »