Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘onirice orice’

Despre nimicuri albastre se tot vorbea prin stomacul de lemn al vulpii fără de sistem cultural adecvat muncii celei de jos. Se răsucea, aducea către sine pe cel de-al doilea Eu numit Eu continuu-și-nesecat. Între suprafețele dintre cei doi poli ai așteptării mișunau termitele sufletului de dinapoi. Câtă coerență curge la vale din mierea ochilor ei ! Ce se răstignește mai înainte de vreme , se va stafidi precum sunetul furtunii la radio. Trâmbițele din suburbii se instalaseră fără drept de apel în universul manga, de acolo de unde se auzeau sunetele precise și nebănuite. Un magnet de sfoară pictată se deda la jocuri perverse, c-est a dire teribil de basice.
”- Mi-a oferit o strângere de mână ciudată și atât, țipau Paznicii Realității pe la toate colțurile de pâine uscată.

Un somn de hibernare sfântă o aștepta pe vulpea de ape repezi. Spațiu care vibrează și se cutremură se înfășura pe blana-i de suflur.

” – Prea electronic în jurul meu, își spunea vulpea din loc în loc. Histrionism sinestezic sau bubuială din interiorul globului endorfinic.

Pe suprafața acestuia stăteau scrise cu litere verzi pseudo- aforisme de genul:” Bubuluiala sau rămânerea în urma vieții se confundă atât de marcant, atât de terifiant de interesant în ceea ce se numește operația de inhale-exhale.”

sau

„unde dai și unde crapă,  oamenii se lovesc tot în față când vine vorba de a se transforma în zei, fiecare pentru sine”.

Imagine

Hm, făcu vulpea : Oamenii care aleg să se formolizeze în relații sociale decrepite au rezonatoare albastre cu ajutorul cărora se protejează de atacul iluminaților. Ce imaginație lipsită de farmec să te transformi într-un psihotic-wanna-be! Sunt tristă că întâlnesc ființe care cerșesc afecțiune, când erau copii au fost destul de probabil destul de lipsiți de aceasta. La noi în pădure, alegem doar să trăim, astfel supraviețuim. Mai avem și alte nevoi a ne satisface și pentru asta alegem să trăim. Iar iubire este atunci când îți dorești din toată inima ca oricine din viața ta să trăiască. Sa trăiască supraviețuind, alergând, să ființeze în tot ce e viu, nu contează cum, doar să trăiască și azi. Și azi celălalt. Și azi de acum.  Așa suntem la noi în pădure. ”
Puerilul discurs al vulpii se lovea de pereții peșterii mânjiți cu sânge de cocoș tânăr.
Din peștera de peste un secol se auzea vocea unui manelist cavernos : „Ce miracol,ce minune, beeeheee,beeehee.bee. B”.
Spectacolul subacvatic continua și acum dacă  din peștera plină cu steaguri  nu auzeam mai multe voci în spatele meu ce strigau: „ Cine nu sare,cine nu sare,ori e bozgor ori e prost de moare”. Interesantul mesaj ce m-a adus la realitate m-a făcut să realizez că sunt pe stadion. Eram la meci ?  Și România câștigă? Unde am fost până acum?

Eeei, ce sindrofie a sufletelor nevăzute.

Read Full Post »

Aside

Ne încălzim la umbrele unor vechi misterii…între pacea eternă a nepăsării și gustul sărat al victoriilor neterminate. Un gust ce vine mult prea târziu pentru cei ce se află mai departe de consistența unei memorii a sinelui. Mă ridic în picioare și mă îndrept către ușa pictată în culori. Pictată în culori în mintea mea, căci nu știu cât voi mai sta aici.

Mă apăs tot mai tare pe mine întocmai unul buton de comandă de pe un panou de electricitate. Nicăieri în jurul meu nu bate un puls mai puternic ca aici; aici, în mijlocul vârtejului de ape totul este posibil. Pe pereți se află înțepate de mii de ace vechile desene, așteptând să fie schimbate din tură de altele noi.

În fapt, pentru mine totul e nou ca și când în fiecare zi trăiesc într-un alt univers, aproape-nou dar la fel de intolerant față de individualitatea fiecăruia, a fiecărui univers în parte. În fapt, fiecare om pe care am ajuns să-l cunosc suficient de bine mi-a provocat la un moment dat un moment în care să exclam: ” Și acesta poate fi numit nebun. ” De fapt, suntem toți nebuni în măsura în care reprezentăm un alt univers, entități diferite ale aceleiași specii.

Îmi întreb tatăl ce se întâmplă când ai un vid, timp în care nu îți poți permite să pui pe hârtie nici măcar un singur gând de-al tău și numai de-al tău. Îmi răspunde: ” Nu contează magma din care se construiește , ci timpul  în care se construiește…”. Prima asociație la vorbele tatei? : ” Se pare că sunt o bacterie rezistentă la penicilină”.

1002255_265316966941492_1721522742_n

Primul miros al dimineților din prezent este mirosul după care am jinduit multă vreme, vocile din jurul universului meu mă fascinează într-un mod delicios de bizar iar Filosoful fără sistem îmi dedică o poesie în diminețile umede în care mă trezesc să așez Luna cu partea văzută spre Pământ.

Mă simt binecuvântată în ultimul timp, vremea se schimbă oriunde aș merge, oamenii zâmbesc larg și dezarmant iar timpul trece după vrerea mea. Mă simt salvată din propria persoană în aceeași măsură în care sunt adânc împlântată în mine. Simt cum urmează alte și alte noi tratate de pace între instanțele mele morale și dorințele cele mai arzătoare. Simt cum mă sublim și tot ce pot să fac este să trăiesc.

Să te întorci către tine , iată o plăcere narcisică superioară, o dorință ce poate fi satisfăcută prin simplul act de a trăi. Aici, în prezent, puternic ancorată în prezentul meu continuu, sau vorba lui Magritte: ”Passé, avenir, je les ignore, Je travaille uniquement pour le présent.”

Magritte - La Corde Sensible (1960)

Read Full Post »

Epopee de grădină. Lucrușoare de nou-născut în beci. Pe tavan , niște rinoceri cu cozi de hidre. Totul se învârte în jurul unei ape tulburi pe care o port într-un coș de cumpărături. Alerg în căutarea unei străzi, de parcă timpul se va opri în momentul în care îmi voi da seama că nu există stradă cu astfel de nume. Unde mă duc pașii? Îl întreb pe primul trecător. Îmi răspunde că mă aflu într-o parte greșită a țării și că această stradă există, însă nu aici. Conținutul latent al visului mă obligă acum, în stare vigilă, să mă îngrozesc. De cine? De propriile fantasme, de proiecțiile mele sau ale celor din jurul meu? Undeva, am găsit răspunsurile, tot undeva le-am refulat. Starea fizică se înrăutățește: cefalee, dureri stomacale. Parcă mi-aș pune un diagnostic isteric, dacă nu aș fi aflat înainte viroza ce bântuie prin oraș. ”Psihotic, psihotic!” îmi strigă procesele conștiente, astfel de vise sunt manifestări latente ale unor afecte refulate. Mhhh , îmi zic. Trebuie să ajung pe strada aceea, trebuie să îl întâlnesc pe acel bărbat. Pe peretele camerei : tablouri vechi de lemn cu poze antice, oameni morți i-aș numi acum în stare vigilă, apă tulbure de Giurgiu, mobila de lemn, un bar din lemn în spatele căruia se află adversarul meu conștient: un bărbat, un om ce se joacă de-a autoritatea fără să își înțeleagă propriile frustrări. În stare vigilă, primele asociații libere privitoare la el sunt: ” Când văzui a lor mulțime, câtă frunză, câtă iarbă/ Cu o ură neîmpăcată mi-am șoptit atunci în barbă/ Am jurat că peste dânșii să trec falnic, fără pas,/ Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs.”Mai apoi mi-am adus aminte de două obiecte ce nu sunt ale mele și vreau să le dau afară din casă. Istorii neînsemnate, oameni de gumă. Agresiuni. Durere și alte asociații banale.

Pe noptieră, Gellu Naum –proză, cartea iubitului, pe masuța de laptop Sigmund Freud- Interpretarea viselor, cartea mea. Ambele cărți își au autorii într-o aureolă specifică crucilor ortodoxe. Sepia îmi invadează pupila și mă mulțumesc cu gândul că oamenii idioți aleg să portretizeze pe cei ce au murit în culori sumbre și cercuri barbare. Travaliu, travaliu. Mă muncesc psihanalitic, mă lovesc de toate colțurile obiectelor de parcă nu există colțuri, mă mulțumesc cu zâmbetul încercănat al fetiței din oglindă și îmi caut geanta. Trebuie să plec, dar nu știu unde. Poate voi căuta strada din vis, poate voi cutreiera aiurea flanând progresiv spre ieșirea din nevroza visului și, bezmetică, flămândă și cu aer crud în plâmâni , voi ajunge la înțelegerea conținutului latent al visului. Reproș – cuvânt din indice de carte. De ce l-am căutat inconștient pe acesta, de ce m-am oprit asupra lui? Sunt obligată de Supraeu să mă analizez, să nu las nici un gest neobservat. La final, ajung blocată într-o tristețe apăsătoare. Există o spirală în dreptul inimii, ce descrie un cerc, o mandală a egoismului pentru Fata de ghindă. Al cui egoism , ne întrebăm??? O simplă proiecție? Deplasări, deplasări, digresiuni infantile, tensiune 13 cu 32 (în vis mă mira doar minima ce era nefirească), oameni indiferenți, case necunoscute, reproș,reproș, reproș,.Indice dintr-o carte. Ciudat, sau chiar deloc ciudat, inconștientul nostru este construit prin sine din paradoxuri. Ce paradox?

O zi de avisare ce culmina cu un vis înfricoșător. Aș spune că sunt o masochistă cu acte în regulă, ca primă ipoteză: din nou Supraeul, instanța mea socializată îmi provoacă de această dată un vis punitiv. Până pe seară voi afla, îmi voi diseca visul în firuri asociative până ce nu va rămâne decât sentimentul amar că exibiția acestui vis e un mărgăritar ce va rămâne în gâtul porcilor. Întregul vis l-am spus unui singur om, singurului om ce l-ar putea și simți , nu doar înțelege. A mă speria ???? Fără proiecții. Nimeni nu doarme, nimeni nu doare, dar teama de omul pe care îl iubești nu e o realitate decât în măsura în care nu ai reușit să parcurgi procesul negării. Ne e teamă de noi, de propiul inconștient bezmetic, de traume ascunse poate, de cuvântul reproș ales dintr-un indice de nume și termeni.

Un vis. La trezire, o angoasă aparent incontrolabilă, o cefalee ce te face să-ți analizezi poate prea mult cearcănele pictate din oglindă. La sfârșit, un sentiment de pace, de acceptare a refulărilor.

Un sentiment de dort. Zâmbești. Vorbești despre tine când la persoana întâi , când la persoana a doua.

O spoială aici: aproape nimic din visul cel adevărat. Cred că mă ermetizez. Se numește mecanism de apărare, caut să mă apăr de agresiunile celorlalți prin ermetizarea propriului limbaj. Opere incomplete pentru oamenii din Evul Mediu. Nimic din ceea ce e scris aici nu e întru totul adevărat. Ca și când există adevăruri universale, mai ales despre vise. Visului, în genere, îi lipsesc toți adjuvanții de memorie, tocmai de aceea, introducem vigil, în stare conștientă însă involuntar în amintirea visului o serie de lucruri ce par să se ordoneze logic. Inconștientul nu funcționează astfel însă. Teama de demistificare ucide rațiunea adeseori. Erosul meu e atât de excedentar încât balanța între acesta și Thanatos se înclină covârșitor în favoarea Erosului. Iată salvarea.

Read Full Post »