Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘singurătate’

Sunt niște cărți care întotdeauna m-au ademenit. Genul de cărți care conțin mister, didactic ori nu, cărți care te transformă, îți aduc aminte să fi cine ești cu adevărat. Sunt cărți fără coperte, cărți atât de atrăgătoare prin goliciunea lor, cărți care îți sugerează ce pasiune ascunsă mistuie în paginile ei, ce non-povești extraordinare o alcătuiesc,  o construiesc pe interior. Sunt cărți care sub aparența prafului care le acoperă strălucesc în toate culorile unui caleidoscop.

Nu poți însă să citești această carte decât dacă respecți anumite reguli.

În primul rând, trebuie să ai mâinile foarte delicate, pentru că paginile acestei cărți sunt atât de subțiri și sensibile încât se rup la o simplă întoarcere a paginii. După ce mâinile îți devin delicate trebuie să înveți să privești. Ochii noștri nu sunt pregătiți, nu sunt antrenați din naștere să citească acest gen de litere pe care le conține cartea despre care vorbesc. Va trebui să citești multe mizerii de cărți de duzină și câteva cărticele bune și să le poți înțelege scrisul pentru a putea să citești măcar primele litere ale acestei cărți misterioase și atrăgătoare.

Și după ce faci toate eforturile să poți să citești această carte multpreadorită ajungi să o iei în mâini și să observi că această carte fără de coperte e închisă cu un lacăt mare, ruginit dar viguros. Știi doar atât: tu nu ai cheia de la acest lacăt!

Lași cartea din mâini înapoi pe raft și pleci mai departe singur și dezamăgit! La ce bune mâinile delicate și ochii vigilenți dacă nu ai putere să rupi un lacăt nenorocit?

Cărțile nu sunt pentru toată lumea.

Read Full Post »

Uneori e atât de frig. Atât de lung și de frig. Aș vrea măcar să pot citi toate replicile unui simplu dialog fără să nu intervină plictisul, distragerea ori totala indiferență. Rar am cunoscut fenomenul invers, ori reversul medaliei, mai exact. Am fost fascinată de dialog, însetată de cunoaștere, o sete ca o ploaie caldă de vară, de gustul dulce al empatiei.  Doar că intervine rolul invers, partenerul dialogurilor tale de  piesă de teatru în x acte se plictisește prea repede de jocul scenic. Și atunci te simți singur și știi că trebuie să alegi un rol: ori cel al Indiferentului Plictisit ori al Îndrăgostitului de dialog. După alegerea rolului, joci după cum îți impune masca rolului pe care l-ai ales.

….Am jucat de prea multe ori rolul dramatic al Indiferentului Plictisit, am avut ocazia să joc rolul Îndrăgostitului de dialog de prea puține ori. E o frustrare adâncită în timp, o frustrare a cărei defulare mă face să șoptesc încet deocamdată: ”Să mă primească cineva și pe mine în rolul Îndrăgostitului de Dialog, să-mi cedeze și mie cineva rolul ăsta măcar preț de o stagiune!”

Dar în această societate eminamente nevrotică, nimeni nu vrea să joace rolul Indiferentului Plictisit, toți vor să fie fericiți, la origine. Îți zici: ” Trebuie să o facă cineva și pe asta !Trebuie să o fac din nou dacă nimeni altcineva nu vrea!” Cam așa stă treaba cu distribuția responsabilității la nivel macro. .. Și apoi închizi ochii și refulezi, și refulezi și refulezi și re…

Între timp, în inconștientul zgomotos Copilul își cere drepturile: ” Vreau și eu să vorbesc! Însemn și eu ceva, chiar dacă sunt mic! Eu te-am învățat tot ce știi până acum, eu sunt punctul tău de plecare! Fără mine, ești doar un robot fără creier! Fără mine ești un caleidoscop gol! Fără mine ești doar o dovadă a trecerii timpului!”

….Hmmm, Inconștientul nu ignoră oare temporalitatea?..

Read Full Post »