Aşteptam toamna asta cu înfrigurare. O aşteptam cu nazuinţa că dacă se va întoarce am să îmi aduc aminte de trecut, de mirosul de fum şi struguri, de soarele binecuvântat…azi în schimb, în absenţa Măriei Sale Toamna, gândurile îmi sunt subţiri ca nişte şiroaie mici de apă. Mă gândesc la muncă, la oamenii care au nevoie de ajutorul meu, la oamenii care mă iubeau şi pe care i-am folosit, la oamenii care mă iubesc şi cărora nu pot să le răspund, mă gândesc la nimicuri.
Vreau să nu îmi mai fie scârbă. De tot şi de toate.
Acum, am ales să nu mai cred în nimic. Tot timpul mi-am dorit să cred în oameni, să cred că dincolo de condiţia de larvă, mai există ceva. Că odată ce vine toamna, unul din toţi m-ar fi urmat în pădure în căutarea Şarpelui printre frunze veştede, că paşii mei au un ecou în talpa altuia şi că de-ar fi să strig până ce glasul mi s–ar sparge în clopote mici ca nişte baloane de săpun , ar fi unul din x sau z care să mă sădească înapoi. Aş fi crezut chiar şi în banal, în echilibru, şi în cotidian dar nici măcar ele nu m-au vrut. M-am întors într-un final înspre singurătate, ca înspre hotarul ultim al conştiinţei mele lucide, dar şi aici arşita mi-a gonit Şarpele. Acum, sunt în tranziţie, şi cred în forţa pură a mişcării continue, în puterea unui drum care nu se doreşte niciodată înfrânt, în forţa unui gât veşnic uscat . Astfel alerg. Aştept ca prin uitarea mea buimacă să nu mai cred în nimic. Alerg.
O fată de ghindă. 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.