Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘nevrose’

Mă intreb uneori daca nu cumva este mai potrivit și firesc să privim lucrurile în asimetria lor decât să căutăm să egalăm totul în creierul nostru, să corectăm senzorial , și de ce nu, cognitiv realitatea , doar  pe motivul că posedăm această dorință irepresibilă de egalitate, simetrie, proporție.

Anunțuri

Read Full Post »

Pui capul pe pernă și somnul vine instantaneu, lucru neobișnuit în cazul insomniacilor. Te trezești de câteva ori în noapte și realizezi că făceai în vis psihanaliza unui tânăr domn pe care îl consideri misterios în stare de conștientă. În vis, tânărul domn avea propria-i identitate, ceea ce te face să te gândești dacă nu cumva în vis e doar un simbol al altcuiva. Știi cine și îți zici: ” Da, parcă el nu e tot un arhetip !”.  Dialogul cu acest tânăr domn e fructuos, plin de înțelesuri și mai ales de non-înțelesuri.  Realizezi cât de mult îl cunoști pe baza dialogului din vis.

Dar e doar amarul sentiment că îl cunoști , amarul sentiment că în vis a avut loc un dialog revelator, amarul sentiment că ai știut ceva, amarul sentiment că ai visat. Ce e cel mai amar e că în stare conștientă, în stare agilă, intuiești că răspunsul e în tine,  nicăieri altundeva.  Și mai realizezi că oricât cobori în Thanatos, răspunsul rămâne mut.Și atunci realizezi că poți alege să găsești acest răspuns, esența perfectă a misterului la posesorul ei.  Dar aici drumul se arată și mai anevoios.

Oftezi din suflet , un suflet încordat,  și pui capul pe pernă din nou. Somnul vine instantaneu, lucru neobișnuit în cazul insomniacilor.  Visezi că mergi pe marginile tăioase și alunecoase ale unor blocuri-turn  imense și întunecate. Fugi de o apă mare care riscă să te înghită. Sari de pe palierele cele mai înalte ale blocurilor, cât mai jos, cât mai jos, spre abisul de necuprins.

Într-un final alegi să pătrunzi pe geamul unei camere. Acolo……eh, altă poveste ce nu se vrea povestită.

Te trezești și îți zici: ” Iar vise infantile??? ape adânci și poduri peste care abia poți să găsești puterea să treci? Iar legătura asta bolnăvicioasă cu sinuciderea? ”

Încerci să faci asociații libere ,două câte două, dacă s-ar putea. Ce e pentru tine misterul,te întrebi?

Auto…???

Ah, nu, nu chiar !!!! Și totuși, știi că răspunsul e zăvorât într-un subconștient încăpățânat, la fel de încăpățânat ca și dorința ta de singurătate.

Te trezești de-a binelea. Sentimentul amar al necuprinderii e prezent în continuare. .

”Am visat prea mult !” îți spui…. ”Am obosit !”…

Te ridici în picioare și mergi șchiopătând spre blocurile turn care așteaptă să le escaladezi. ….

N.B. off topic: ” Mă gândesc tot mai serios să renunț la facebook, blogul ăsta și tot ce implică vreun soi de comunicare virtuală. Bănuiesc că tânjesc după abisul interminabil ce se află dedesubtul blocurilor de-asupra cărora deocamdată planez…!”””

N.B.  legat de imagine. Autorul picturii e Michael Cheval.http://chevalfineart.com/  și aparent nu are nici o legătură cu postul meu.Pentru cei care îl știți deja, vă mai bucurați ochiul magic, pentru ceilalți sper să fie o bucurie vizuală(și nu numai).Eu nu l-am aflat singură, fratele meu l-a descoperit și l-a împărtășit cu mine.

Read Full Post »

”-Îmi pare rău pentru tine, îmi zic pentru mine cea de ieri, nu te mai aud , nu te mai văd, nu te mai înțeleg, dar știu că ești acolo, într-o altă dimensiune, acolo unde te-am lăsat, acolo de unde eu am plecat. Știu că nici tu nu mă vezi, nu mă auzi, nu mă înțelegi. Dar te compătimesc pentru faptul că nici măcar nu știi că sunt aici, într-o altă dimensiune, aici unde tu nu vei putea să intri niciodată, un aici, o dimensiune pe care nici nu o cuprinzi cu mintea. Așa cum și eu am să rămân aici, în această dimensiune. Mâine va scrie una ca noi dar eminamente diferită, care știe de existenta noastră, știe că ne-a lăsat în alte dimensiuni, însă nu ne aude, nu ne vede , nu ne înțelege. Una de care noi două nici măcar nu o să știm că există. ”

…..Numai de am putea să cuprindem cu mintea cât de mulți Eu părăsim cu fiecare milisecundă.

Read Full Post »

Îmi place ideea de stare continuă de visare. Doar că nu reușesc să o perpetuez. Aș vrea să ne înțelegem, doar că aceste cuvine nu sunt de ajuns. Hai să instituim alte convenții! Ce zici despre privitul în sus?  Mda, în apă e soluția. Caut-o și tu, nu mă critica doar pe criteriul că sunt nebună. Criteriul.

Uneori vrem să spunem atât de  multe însă rostim doar  onomatopee . Uneori nu ies decât râgâituri inexplicabile din noi, doar încercări repezite de a cânta pe mai multe voci.. Ce zic, e clar. Avem nevoie de absurd, avem nevoie de intangibil, de tot ce nu putem cuprinde. E bine să știi că unele lucruri nu le vei cuprinde niciodată. E bine să înțelegi inutilitatea și micimea creației umane.

Doar încearcă să te ființezi în mine și poate că ai să vezi că unele lucruri sunt făcute să dăinuiască.Dar da, totuși (totul) e  o iluzie !  E rost să îți sacrifici viața pentru Idee? Idee? Ce zici ? Aștept  non-raspunsuri.  Pot să fiu și eu ca mulți, un trecător prin lume și să aleg existența.  Ah, viata boemă, băăăă!  Tu alegi existența? Genial.

Ce bine e să realizezi ce mic ești. Ce  bine să știi că ești un  mare minus, ce eliberare !

Fato, sa nu îți fie frică să te uiți în oglindă, mi-am zis.  Și astfel m-am inițiat  într-un drum subțire, în acest drum am întâlnit un soi de corpuri amorfe și le-am zâmbit cu toate că mi-era frig. Apoi am realizat că de fapt  cu toții câștigăm din asta . Din existență.

 

Read Full Post »

Vorbim despre mâncare. Și apoi despre moarte. Și inițial ți-ai propus așa: să fii jelit în mod epic de bătrânele satului în timp ce cortegiul ascultă tăcut povestea ta de viață.Ca o prelungire a vieții de după moarte, strigătele epice relatează cea dintâi și cea din urmă epoee, despre om din neant apărut.Despre dorința irefutabilă de a rămâne o fărâmă din identitatea ta imprimată pe real. Și apoi e durerea, nevoia de a exista ceva dincolo. Și dacă acolo nu este decât capătul de linie, vei vrea să lași aici o zbatere de pleoapă, un infim de identitate tatuată în conștiința comună a cortegiului funerar.

Mai târziu vorbești despre mâncare și supraviețuire. Despre celula mamă ce a expulzat patru celule fiice. Despre cum celulele fii și fiice se hrănesc din mamă, până la sublimare, până în momentul în care și-au rămas pe sine propria hrană fierbinte și vibrantă. Au înțeles că mama s-a sacrificat, dându-se drept pradă, pentru a trăi într-o prelungire împătrită, pentru a renaște prin celulele fii și fiice. Mai devreme sau mai târziu aceste patru celule fii și fiice vor trebui să se aleagă pe cea mai slabă pentru a fi mâncată, în definitiv trebuie să perpetuăm un sacrificiu, rugul trebuie să rămână aprins. Avem nevoie să supraviețuim.  Și atunci , noi, cele patru celule fii și fiice alegem să expulzăm la rândul nostru fiecare câte alte patru procente de evoluție. Și mai apoi, mai în zilele noastre, a fost Turnul Babel, ăl de sus din nori.

Mai târziu, vorbești despre mâncare și despre răspunsuri patologice . Despre conflict=iubire. Despre nevoia de conflict în viața ta pentru a putea să iubești partea adversă. Tu nu poți să iubești liniște. Liniște nu e iubirea. Mama și cu tata se iubeau, se certau și se iubeau. Pentru că se iubeau trebuia să existe cearta, strigătul animalic de ajutor al sufletului preistoric. Vrei și tu să iubești, dar liniște e alienare. Ai nevoie de conflict. Pentru că asta înseamnă să iubești. Neliniște, angoasă, fierbinte. Zâmbet. Fără vină. Tu nu ai nici o vină.

Mai întâi, nu vorbeam nici eu , nici tu. Doar supraviețuiam. Iar eu am reușit să evoluez, și să încerc să verbalizez prin combinații de sunete și deschideri ale gurii. Și m-am gândit să creez convenția exteriorului, să dau nume obiectelor din exterior. Despre sentimente nu-i nevoie deocamdată de convenție, ce simt eu, simți și tu, putem păstra onomatopeele pentru comunicarea acestora, dar lumea din afara noastră, a miliardelor și miliarelor de celule fii și fiice , trebuie denumită, trebuie modelată și supusă convenției. Așadar, să vorbim, să găsim sunete pentru fiecare lucru ce ne înconjoară. Tot ce e străin de evoluția noastră intracelulară trebuie scos din infinit prin convenție. Și ăsta a fost timpul. Ce superb, nu? Am creat, în inconștientul nostru comun, conceptul , abstract de-altfel, de timp.

Iar mai apoi am vorbit despre mâncare. Și tu ai evoluat și mi-ai creat o masă la care să mănânc,și nevoi superioare pe care trebuie să le satisfac. Și eu am creat furculița și vesela. Și apoi, mai în zilele noastre, a fost Turnul Babel, ăl cu turlele în nori.

Read Full Post »

Mă aflu în plină trăire a unui alt complex infantil. Complexul străzii pustii. 

Image

 

Visez halucinant să mă pot plimba pe străzi noaptea , singură și să nu întâlnesc pe nimeni în drumul meu. Să flanez într-un oraș pustiu, cu străzi pustii, cu lumini difuze și trotuare umede. Străzi la ale căror colțuri să mă întâmpine un vânt primăvăratec care ridică ziarele mototolite în aer. Străzi fără pericole la colțuri, fără câini care te amușină și te vânează, fără privirile insistente ale golanilor proțăpiți în fața caselor de pariuri sportive, fără bătrâni ce se uită dezaprobator pentru modul în care mergi sau te îmbraci, fără tinere ce ridică sprânceana tatuată în sus atunci când îți privesc tenul tău atât de palid și alb.

Strada fără oameni m-ar ajuta pe deplin să îmi urmez calea spre înțelegerea regresiei infantile în care mă aflu. Pe strada fără oameni aș putea să mă întorc la și să adopt comportamentul infantil de care îmi e atât de teamă și în același timp îl doresc. Aș putea să redevin un copil de 4-5 ani.

Aș merge când legănat așa cum mergeam atunci, când sprințar, în salturi vesele, aș merge cu gura deschisă respirând aer pentru prima dată, aș cânta și aș vorbi cu voce tare și m-aș minuna de fiece vitrină zărită.

Am încercat lucrul acesta acum o jumătate de oră sau poate chiar o oră. Nu numai că am realizat că nu mă comportam natural, atitudinea mea nu venea la modul firesc, ci doar încercam să mimez comportamentul meu din copilărie fără să mi-l asum, dar am observat și că oamenii priveau (speriați – acesta a fost primul cuvânt care mi-a venit în minte ?! ) ciudat la gura mea deschisă, la modul meu infantil de a trage aer în piept ca și cum nu se cuvine să mergi cu gura deschisă pe stradă.

Am renunțat repede la experimentul meu într-o manieră pe care copilul din mine a catalogat-o ca fiind un act  ratat, un act de lașitate. Așadar m-am trădat.

Ajunsă acasă, am trecut pe foaia curată alte fixații infantile descoperite. De fiecare dată când încercam să scriu un cuvânt ce descria un afect, creierul meu mi-o lua înainte comandând mâinii să scrie un alt cuvânt.  Știu de această parapraxie a mea  încă din timpul copilăriei când, încercând să-i spun cuiva că o amică este foarte răsfățată de mama sa și pe care o invidiam, am spus: ” dacă îi cere lu”mă-sa să-i cumpere vibrator, vibrator îi ia mă-sa”. Intenția mea a fost să spun că : ”Dacă îi cere lu” mă-sa să-i ia telefon mobil (lucru deloc întâlnit la vremurile acelea la un copil) , telefon mobil îi ia mă-sa”.

Pe strada fără oameni aș pătrunde cu același  sentiment de regăsire cu care pătrund în păduri,o altă obsesie oarecum mistică a mea.Image

Pe strada fără oameni nu se vede nimeni. Pentru că în definitiv  se pare că de oameni mă tem. Analyze this.

Read Full Post »