Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘God’ Category

Suntem captivi universurilor pe care le naștem din voință pură, ca și când într-un veac trecut posedam toate acele simțuri ce ne ajutau să ne perpetuăm în mod natural.

Mă gândeam astăzi în timp ce mă întorceam acasă că oamenii sunt mult prea atașați de rolul/ rolurile pe care le joacă, întocmai unei haine bine croite și pe care nu vrem niciodată să o mai dăm jos de pe trup… ca și când bezmetici, în spatele rolului habar nu mai avem cine suntem.

Habar nu mai avem de ce suntem în acel rol. Acest rol mă definește?? Întrebări destul de alambicate pentru creierul meu anesteziat. Sau sinesteziat?

Zâmbesc în plină pace nouă cu mine și cu acei oameni din viața mea ce știu să-mi pătrundă în realitate și să nu încerce să mi-o modifice sub nici un aspect.

Mai departe de acest sentiment se află zâmbetul final pe care aș vrea să-l trăiesc alături de acei oameni ce reușesc fără să-ncerce să pătrundă și să-mi populeze toate lumile mele. Întregi.

Imaginare au ba.

I am a real alien.

…. și-n timp ce Dumnezeu e plecat cu treburi, mă declar adepta teoriei lui Moreno și mă proclam propriul meu dumnezeu. Și dacă aceasta se numește blasfemie, atunci nu știu cum se numește acest misticism ultim al omului, religia aceasta barbară ce-mi spune că Dumnezeu poate fi doar cine și cum și l-au imaginat alții înaintea mea.

Read Full Post »

Tremurăm ca niște câini din sulfur în fața ei. Ajunși acolo unde oamenii încumetă să călătorească  doar călare pe harpii uriașe, unii dintre oameni înnebunesc, alții se iau la trântă cu moartea.

De fiecare dată lucrurile sunt făcute din hârtie filigranată și cerul se surpă în bucăți de tencuială mov și galbene. Suntem niște rânjiți, spune primul om ce apare la tv în timpul moțiunii de cenzură ce trece de sufletele de hârtie igienică. Înaintăm grăbiți înspre parcuri pline de flori, înspre cirezi de vite ce se mână singure, înspre sucul de mere dăunător intestinelor.

Un om se pune în pat din cauza unei durerei de măsele. Se pune cu partea dureroasă în jos, înspre pământ, ca și când  prin durere omul  e chemat de moarte în adâncuri. Perna pe care omul și-a pus capul obosit ascunde în interiorul ei un hău imens al durerii, un hău care se deschide în pernă în timp ce omul caută alinare. Se cască un hău exact din mijlocul pernei, se hască și e imens, se cască și îl înghite pe om cu tot cu măseaua dureroasă, cu toată asprimea durerii, cu toată abrutizarea sinelui, cu tot exercițiul travaliului chinutil. În hău sunt grifoni uriași care îi ciugulesc măsele din gură, lasând-i însă durerea fantomă. Mai sunt și niște troglodiți orbi care încearcă să îl curețe pe omul nostru de purici și păduchi.

Vine o manticoră și  îi spune:

”E frumos și în Infern, nu zic nu, dar știi ce să faci cu frumosul ăsta deodată ce ești la suprafață, la lumină? Știi ce să faci cu frumusețea Infernului când ajungi în Paradis? Nu știi,da. Nu știi.Tu nu știi ce să faci cu frumosul nici aici, în Infern!”.

Cete întregi de minotauri cu topoare în mâini sfărâmă  cu acestea dinții și măselele caramelizate ale omului nostru. Omul se supune, legat fedeleș de un trup alb, bătut de soare pe alocuri. Se aud sunete de clopoței și ochii omului, scoși din orbite, sunt fixați pe un dispozitiv special, făcut din bucăți imense de sulf ireal de galben și obligați să citească un manuscris alchimic despre Coniunctio Oppositorum.

Când s-a trezit, omul și-a adus aminte doar de manuscrisul citit. Și a urmat apoi un fir asociativ: în urmă cu ceva timp, un altcineva i-a spus omului nostru: ”Ești ca un dinam, omule!”.

iar omul, ciudat în manifestările lui, a făcut o altă asociație liberă determinată de bipolaritatea ființei sale. Aceasta:(de la minutul 1.00 până la 3.48)

 

Cum vrem noi să fie omul altfel decât ambivalent, bipolar, anima și animus, conștient și inconștient, când chiar Dumnezeu creștin e prezentat astfel???? Când acest dumnezeu, orice nume ar purta(chiar și misticism) nu e conștient de inconștientul lui , face omenirea să sufere și mai mult.

ce altceva decât ignoranța propriilor lucrări. Pentru că firea iubitoare și compătimitoare a lui dumnezeu este echilibrată prin enantiodromie de ură, cruzime și distrugere, catastrofa apocalipsei poate fi evitată de dacă dumnezeu devine mai conștient sau devine mai Om.

Dumnezeu e incomplet fără creaturile sale, pentru că dacă dumnezeu ar fi avut conștiință de sine, nu ar mai fi fost necesare creaturile conștiente. Creaturi, așa ca omul nostru. Omul nostru bipolar.

Aș zice că e vremea să îl doară și pe Dumnezeu câte o măsea. 

Read Full Post »

Oamenii au simțit dintotdeauna nevoia să umple spațiul.

În seara asta am primit o poza.Un prieten  cu care eram la mine îmi arată foarte amuzat ce idioți sunt oamenii din afară. Că când(sic!) a fost el afară, printre străini, a văzut un magazin care arăta astfel:

Era așa de supărat, cum pot oamenii să-și bată joc de alții cu miștouri d-astea ieftine? Păi ăsta e magazin de pantofi?

Revin.  Edward Bernays bâlbâindu-se în stilul caracteristic mi-ar spune că am dreptate de data aceasta. Bănuiesc că a fost eficientă tehnica asta ieftină de a pune o pereche de pantofi într-un magazin gol și să te aștepți ca oamenii să guste momeala. În următoarele săptămâni ori luni, cu siguranță că acest magazin a fost populat de mii de pantofi, devenind un magazin în toată regula, inclusiv cu spălați pe creiere ce vor cumpăra pantofi.

Simțim inconștient atunci când privim în gol, nevoia de a-l umple, de a da viață vidului. Și începem prin a pune o pereche de pantofi în locul unde va ființa un magazin,o puzderie de colonii de pantofi.

Simt și eu nevoia, ca toți nemuritorii, să controlez necunoscutul, întunericul, să-l explorez, urmând ca mai apoi să-l populez cu identități, să-l umplu de cunoscut, sa mi-l asum, interiorizându-l prin auto normare, îmblânzind vidul prin impunerea cunoașterii,supunând vidul, da, caut și eu să ”Veni, vidi, vici!”.

N.B. Dah, îmi mențin părerea fermă că Maslow a fost un vizionar. Nevoia de explorare e o nevoie superioară, întocmai celei de cunoaștere, cu puternice ecouri ale aceleiași dumnezeiască nevoie de a te perpetua prin popularea necunoscutului. Cunoașterea e reproducere.

Read Full Post »

Vorbim despre mâncare. Și apoi despre moarte. Și inițial ți-ai propus așa: să fii jelit în mod epic de bătrânele satului în timp ce cortegiul ascultă tăcut povestea ta de viață.Ca o prelungire a vieții de după moarte, strigătele epice relatează cea dintâi și cea din urmă epoee, despre om din neant apărut.Despre dorința irefutabilă de a rămâne o fărâmă din identitatea ta imprimată pe real. Și apoi e durerea, nevoia de a exista ceva dincolo. Și dacă acolo nu este decât capătul de linie, vei vrea să lași aici o zbatere de pleoapă, un infim de identitate tatuată în conștiința comună a cortegiului funerar.

Mai târziu vorbești despre mâncare și supraviețuire. Despre celula mamă ce a expulzat patru celule fiice. Despre cum celulele fii și fiice se hrănesc din mamă, până la sublimare, până în momentul în care și-au rămas pe sine propria hrană fierbinte și vibrantă. Au înțeles că mama s-a sacrificat, dându-se drept pradă, pentru a trăi într-o prelungire împătrită, pentru a renaște prin celulele fii și fiice. Mai devreme sau mai târziu aceste patru celule fii și fiice vor trebui să se aleagă pe cea mai slabă pentru a fi mâncată, în definitiv trebuie să perpetuăm un sacrificiu, rugul trebuie să rămână aprins. Avem nevoie să supraviețuim.  Și atunci , noi, cele patru celule fii și fiice alegem să expulzăm la rândul nostru fiecare câte alte patru procente de evoluție. Și mai apoi, mai în zilele noastre, a fost Turnul Babel, ăl de sus din nori.

Mai târziu, vorbești despre mâncare și despre răspunsuri patologice . Despre conflict=iubire. Despre nevoia de conflict în viața ta pentru a putea să iubești partea adversă. Tu nu poți să iubești liniște. Liniște nu e iubirea. Mama și cu tata se iubeau, se certau și se iubeau. Pentru că se iubeau trebuia să existe cearta, strigătul animalic de ajutor al sufletului preistoric. Vrei și tu să iubești, dar liniște e alienare. Ai nevoie de conflict. Pentru că asta înseamnă să iubești. Neliniște, angoasă, fierbinte. Zâmbet. Fără vină. Tu nu ai nici o vină.

Mai întâi, nu vorbeam nici eu , nici tu. Doar supraviețuiam. Iar eu am reușit să evoluez, și să încerc să verbalizez prin combinații de sunete și deschideri ale gurii. Și m-am gândit să creez convenția exteriorului, să dau nume obiectelor din exterior. Despre sentimente nu-i nevoie deocamdată de convenție, ce simt eu, simți și tu, putem păstra onomatopeele pentru comunicarea acestora, dar lumea din afara noastră, a miliardelor și miliarelor de celule fii și fiice , trebuie denumită, trebuie modelată și supusă convenției. Așadar, să vorbim, să găsim sunete pentru fiecare lucru ce ne înconjoară. Tot ce e străin de evoluția noastră intracelulară trebuie scos din infinit prin convenție. Și ăsta a fost timpul. Ce superb, nu? Am creat, în inconștientul nostru comun, conceptul , abstract de-altfel, de timp.

Iar mai apoi am vorbit despre mâncare. Și tu ai evoluat și mi-ai creat o masă la care să mănânc,și nevoi superioare pe care trebuie să le satisfac. Și eu am creat furculița și vesela. Și apoi, mai în zilele noastre, a fost Turnul Babel, ăl cu turlele în nori.

Read Full Post »

 

 

Iubesc ploaia de vară ce îmi udă părul și genele. Visez la ziua în care o să am o bibliotecă precum a tatei.  Mă îndrăgostesc întotdeauna de oameni imposibil de avut, în cazul în care iubirea îmi e împărtășită, fug și nu mă mai întorc. Sufăr de insomnii creative și am ochii negri.

Toată copilăria am fost un fetiță băiețoasă și timidă. De timiditate nu am scăpat nici acum.  Citesc tot ce îmi pică în mână și nu visez niciodată decât cu ochii închiși. Am un frate și patru câini( de o săptămână doar 3) , nu neapărat în această ordine. Din întotdeauna am știut să le vorbesc oamenilor , niciodată despre mine și despre sentimentele mele. Am zis te iubesc de câteva ori în viața mea, iar oamenii mă cataloghează rece. Explicația mea infantilă este: un copil ce a suferit în copilărie din pricina relației disfuncționale a părinților învață să se prefacă rece. Așa mă apăr eu.

Sunt nervoasă și ușor intolerantă cu lipsa de civilizație.

Pentru mine valoarea banilor se convertește în daruri pentru cei dragi și nu numai. Mă cert uneori, dar întotdeauna iert și trec mai departe.  Plâng rar , dar atunci când o fac, plâng pentru că mă impresionează cei din jurul meu.  Am 24 de ani și un triliard de visuri ce se așteaptă visate.  După zeci de experiențe lamentabile, continui să cred și să investesc sentimente în oameni. Sunt acidă și critică de multe ori fără motiv. Îmi doresc  atât de tare să am în camera mea , pe peretele meu un tablou cu un copac singuratic în câmpie. Îmi place mirosul de fum și de struguri toamna( asta o poate înțelege doar cine a trăit la țară).  Aproape întreaga mea garderobă se compune din rochii și pantofi cu toc mărimea 37. Îmi place singurătatea și Tudor Gheorghe.

Miercuri îmi ofer darul meu de Crăciun către tata: un concert, o seară de  colinde  cu Grigore Leșe la sala Radio. Admir oamenii cu familii armonioase pentru că eu n-am avut niciodată una. Aș vrea să-l întâlnesc pe Edward Norton. Aș vrea ca oamenii să îmi zâmbească mai des. Sunt criticată și stric relații pentru modul meu brutal de a spune lucrurile pe nume.  Port bijuterii rar și atunci când le port este pentru că îmi sunt dăruite.

Toți cei care mă cunosc cu adevărat mă cataloghează drept un copil mare și ambițios. Sunt foarte dezordonată și îmi place să mă plimb singură  noaptea. Sunt fascinată de focul de artificii care mă emoționează profund. Părul  meu e roșcat în lumina soarelui la apus. În copilărie, toată vara umblam desculță. Toate acestea eu și altă eu.

 

”Tu ce bei ? Apa sau valul ?”

Read Full Post »