A face, facere.

De vreo două săptămâni mi-a intrat în vocabularul de bază cuvântul: poezie. Și de aici: a face poezie, a poezi pe cineva, a te lăsa poesită de cineva, a te poesi cu cineva, a face poesie, a face poee, poee de dort.

Și cum îl tot pronunțam și îl scriam în fiecare zi, în fiecare oră , creierul meu, care încă mai funcționează a făcut o asociație liberă mișto:

”Bă, zice creierul, știi cine mai făcea mă poezie, poesie, poee?

-Cine bă?, îl întreb eu.

– Nu mai știi mă, Carl Jung și cu Sabina Spielrien ??? Nu știi că ai citit scrisorile lor, și așa spuneau mereu: ”Te aștept la mine să facem poesie!”. Nu mai știi cartea lui Carotenuto , Un triunghi psihanalitic???

-Așa e, spun eu uimită.”

Uite, așa cum fac păsărelele  din imagine. Fac Poezie între două lumi în plină batere de aripă. Viața însăși stă în penajul lor. Nimeni nu ar putea să întrerupă această poesie de batere de aripe, de viață,secunda aceasta în care fotograful  a apăsat pe butonul aparatului foto. Există mai multe planuri ale acestei imagini, și cum frumusețea stă în ochiul privitorului și cum mai e și relativă, azi asta înțeleg eu. Că păsărelele fac Poezie. Fac a face, facere.

Nu dețin credit pentru această fotografie. Așa cum m-a obișnuit deja,Ubiquus, prin intermediul fotografiilor sale din călătorie, m-a dus cu gîndul exact la locul acela, ori, chiar în ideea fotografului care are revelația observării, surprinderii, simțirii și înțelegerii manifestării de viață din fața ochilor lui. Mulțumesc pentru acordul de a folosi fotografia ta, Ubi!

Read Full Post »

Post fără nume.(Nici n-ar putea)

Azi am stat pe o bancă. Am așteptat pe cineva.

Și cum priveam în stânga și în dreapta să îl văd pe acel cineva, pentru prima oară l-am văzut în mărul unei fete care îl mânca grăbită spre metrou. mai târziu l-am văzut în zâmbetul tipului care mi-a lăsat un ziar pe bancă(poate vrei să-l citești mai târziu!), dacă mă credeți, l-am văzut o clipă și în tanti aia mare și mov care s-a așezat la un moment dat pe bancă alături de mine și ofta din suflet în timp ce citea ziarul. L-am văzut apoi în gesturile greoaie ale unui bătrân care se căznea să coboare dintr-o mașină neajutat de nimeni.

Apoi deodată s-a făcut lumină și soare. Cineva a zâmbit, cineva mi-a zâmbit. Am zărit zâmbetul Cinevaului.

Cineva e aici și acum.

 

….. Să știți că mai există și nebuni fericiți, chiar dacă vi se pare imposibil. Nebunii sunt fericiți atunci când uită să mai trăiască și îi trăiește timpul pe ei.

Pe mine mă trăiește un cuvânt scurt. Exact. Mă trăiește. Poate sunt doar nebună, poate sunt doar fericită, poate sunt ambele, dar cine are răspunsul la aceste întrebări fundamentale? parcă știm de ce suntem aici, pe pământul ăsta…

Later edit: Un om pe nume Dali, pe care unii îl consideră geniu, alții nebun spune(a): ” A începe să te naști, e deja un mod de a nu muri!”

Read Full Post »