Lui Sisif nu i-a spus nimeni însă că truda lui vocațională nu este una de natură constituțională și că piatra este eminamente facultativă.
Munca lui îi părea lui Sisif eterna compulsie la repetiție, piatra invizibilă a omenirii: continuăm să-l recreăm pe Dumnezeu ca pe un loc unde să putem pune la adăpost lucrurile bune din noi înșine, pe care riscăm să le alterăm, într-un melanj amăgitor, dacă le ținem la un loc cu toată distructivitatea din noi.
Și atunci urcăm piatra, o prăvălim la vale,o distrugem și o recreăm, scotomizând la nesfârșit frica de libertate, frica de a deveni persoana care suntem.
Sunt zile în care, aplecat asupra lumii ajungi la răspunsuri dihotomice despre sinele tău și de această dată, răspunsurile nu sunt schizoide, nu sunt nicicum, sunt și atât. Răspunsurile despre tine, revelațiile, cum le numesc muritorii, sunt. Asta e tot ce contează în definitiv, esențialul constă în a afla acele răspunsuri,pentru că ele există independent de noi, fie de le căutăm conștient sau orbecăim prin văgăuni și străzi cu nume dubioase.
Nașul meu de botez , care neîntâmplător este și vărul cel mare al tatei, fost profesor de filosofie la UMF, mi-a înmânat zilele trecute un nou manuscris ce dorește să-l dea spre publicare. Sarcina mea constă în a corecta eventualele greșeli de grafie, ortografie, stil, etc, etc. În timpul parcurgerii manuscrisului , creierul meu s-a oprit în același timp cu ochii asupra unei întrebări pe care autorul și-o pune alături de unul dintre personajele cărții: ”Există un încotro?”
Autorul afirmă mai departe, citez: ” Expresia ,,există un încotro semnifică viața. Iar dacă există, tocmai pentru că privește viața , el nu trebuie ratat din conștiință. Și nu trebuie ratat pentru că, prin specificitatea lui, el nu poate căpăta ființă, nu devine realitate, fără instituirea deciziei în existență, fără aportul conștiinței. Așadar, a avea un ”încotro” înseamnă a fi pe direcția lui. Ne situează pe această direcție numai conștiința. Dar , este în stare orice conștiință să transforme pe a avea în a fi?”
Nu pot să-mi opresc un zâmbet cald atunci când declar că sunt adepta acestui determinism suav pe care l-am întâlnit în întregul manuscris. E ceva aici, mai departe de singurătate și reflexivitate. E viața însăși surprinsă în manifestarea ei. E mai departe gândul meu că unii oameni sunt exemple vii ale ideii că fiecare moment trebuie trăit la intensitatea ta interioară, și nu cea impusă de o societate și-așa destul de cocoșată de propria prăpastie. Corect, ceea ce urmează a fi nu este încă realitate , tocmai de aceea, dacă ne dorim oameni integrați în cultură, poate că ar trebui să trăim într-un astăzi continuu ce curge.
Par cu siguranță o hippioată drogată ce îndeamnă oamenii să se uite mai adânc în sine. În apărarea mea nu pot spune decât că așa este.
Prinsă între momente de absolută intensitate și stări aproape cataleptice, isterice aș îndrăzni să afirm, în ultimul timp m-am aflat în fața unor alegeri mai mult decât importante în viața mea. Și alegerile mi-au schimbat viața, schimbare pe o parcurg cu o mână hotărâtă strâns de a mea, alături de persoana căreia ar trebui să-i mulțumesc că mă-nvață ce înseamnă să nu mori aplecat asupra secundelor din clepsidră, că mă cuprinde cu brațele și mă poartă pe culmile lui Atlas, că nu-mi dă Potzilla la jocul nostru cretin de cărți și poate ar trebui să-i mulțumesc mai ales pentru faptul că partă greaua misie de a ține oglinda îndreptată spre mine. Acea oglindă în care trebuie să-mi văd imaginea reflectată pentru a mă asigura că eu sunt aici, în interiorul meu. Oglinda nu poate plânge și nici imaginea mea din oglindă, însă poate reflecta o imaginea a mea plângând. Au fost și astfel de momente iar atunci nu am fost singură. M-am regăsit pe mine. Și nu m-am bucurat singură de regăsire. Aș putea-o numi aflare. Nici nu mai contează. Exist prin mine și prin oamenii din jurul meu, chiar și prin cei ce mă disprețuiesc amarnic, exist prin nopțile petrecute cu tine în taina unui Te neaflat de profani.
Bossuet pretindea că omul a devenit păcătos căutându-se pe sine și a devenit nefericit găsindu-se. A te găsi pe tine implică să te afli și nefericit, dar de aici își trage seva acceptarea propriei conștiințe. E oare atât de greu să ne acceptăm ca individualitate, ca ființă ce ființează, ca organisme evoluate și atât de bine organizate încât posedăm conștiință ??
Zâmbesc și asta e tot ce contează. Zâmbesc ca răspuns unui alt zâmbet. Ca un fel de perpetuum mobile al unei energii interioare sublime. Avisare.
Din diverse motive oamenii se lovesc de pereții stâncilor fără a le păsa de unda de șoc.
”Ce te doare, copilule?” Sună fraza preferată pusă la wishlist în copilărie. Doar că nimeni nu întreba, toți din jurul copilului loveau stâncile cu obstinație. Există lucruri irepetabile pentru cei ce nu se întreabă ce înseamnă jocul de-a mama și de-a tata. Fiecare se întreabă fie dacă e parte din univers sau este universul însuși. Guvernați de nevoia constantă a satisfacerii instinctului de plăcere , ne îndreptăm frunțile grăbiți direct spre finalul cursei ca și când, cu siguranță, răspunsul nostru se află acolo.Uneori ne lăsăm purtați spre grămezi de carne cu zâmbet pictat pe față și în atare condiții pământul se zguduie din temelii în ropotul nostru grăbit, alteori ne lovim de Sinele nostru, ne întâlnim față în față , oglindă-n oglindă și privim.
Zâmbim înfierați ca și când ne-am cunoaște și asta-i tot, mai rămâne să ne întrebăm cine sunt ceilalți?
A te cunoaște pe tine implică , fără drept de apel, anticiparea comportamentelor celorlalți. Și atunci, în acest proces, asiști la manifestări de viață pe cât de diverse pe atât de găunoase , precum magazii vechi în care ții toate inutilitățile pământului. Vezi copii rămași în momente amnezice de teamă, umilință, oameni ce neagă realitatea în aceeași măsură în care aderă la aceasta, alteori observi cum oamenii se proiectează pe sine în afară cu o putere inconștientă devastatoare pentru privitor. Când întâlnești câte o persoană goală, atât de sublimă în propriul gol,atât de la vedere, abandonezi analiza goală a logicii sentimentelor și dai drumul goliciunii tale. Un spectacol maiestos orchestrat de două sau mai multe inconștiente lăsate atât cât vrem libere.
Realizezi apoi că nu doar lumea din jurul tău e un paradox încântător ce te duce spre presupusa nebunie a cunoașterii ci și că propria-ți ființă e construită din paradoxuri , fenomene pe care ideile de realitate și de societate nu le pot cuprinde deocamdată.
În prezentul cui trăim ne întrebăm apoi copilărește și nedumeriți??Universul sunt Eu sau sunt doar o parte a acestui univers, căruia , probabil , cândva i-am aparținut??
When in doubt, lasă-l pe copil să-și dea cu părerea. El îți va spune că ești universul în măsura în care ești o parte din el. Îți va spune : ”Încearcă să nu încerci!” .
Asta am tot făcut cu blogul acesta al meu în ultima perioadă. Se înțelege de la bun început că agresiunile sunt paranoice dacă dorim să le numim astfel.
În ultimul timp, mi-am compus tot blogul în cap. Le aveam așezate așa, posturi pentru mine și doar pentru mine.
Eu nu am hemoroizi.Nici măcar albaștri. În mare parte, blogul acesta era un exercițiu de defulare, apoi am înțeles că frustrările altora se proiectează asupra mea.Am ieșit din mine de atâtea ori încât înțeleg nevoia celorlalți de a cunoaște un om prin traume defulate pe un blog oarecare.Nu vreau să explic mecanismele ce îi ghidează pe acești oameni să se ascundă în spatele calculatorului, sub un anonimat interesant. Se numește masochism și am realizat că agresiunea e de fapt proiecție din nou. NU eu sunt cea agresată și de aici povestea devine idioată. Când implici oameni ce nu îți pot înțelege trăirile, ajungi să stai cu porcul în nămol și să te gândești la nemurirea unor efemerități.
A se remarca tonul idiot și complet aberant în care aleg să scriu. Cu siguranță face parte dintr-un travaliu pe care mi l-am autoprescris pentru individualizare. NU am aflat cu siguranță cine sunt prin a mă raporta doar la ceea ce fac oamenii din jurul meu și modul lor obedient de a se strânge în cete de colindători prin supermarket pentru a afla înțelepciunea.
E un proces inutil , spuneam cândva. Este în mare parte, ca și căutarea aceasta bezmetică de a afla cine ești proiectând asupra celorlalți întrebări de care ție, îți este atât de teamă să ți le pui , încât alegi să le pui retoric altora. Nu. Ce înseamnă oare să cunoști și să știi mai mult? În genere, despre oameni, despre tine, despre Fata de ghindă. Înseamnă că te apropi tot mai mult de sentimentul acela minunat că….hm, că știi că știi nimic. Și nimic e ceea ce vei cunoaște, ni se spune la Templu. haha. Aici era o glumă.
În ultimul timp oamenii au crezut despre mine că mă joc de-a psihologia, că în imaturitatea mea mă joc cu oglinzile, cu oameni ca și când oamenii sunt măști de carnaval. Se numește agresiune și acest cuvânt m-a cam îmbolnăvit într-o perioadă. Agresivitatea se manifestă ca expulzare în afară a unei forțe distrugătoare, originar dirijată către Sine. Și cum acest post este complet idiot , să explicăm ce înseamnă Sine, sau cel puțin ce spunea tata Freud când era pe cocaină. (Păi da, psihologia, zic oamenii, e pentru drogați, artiști și poate părea pentru cei ce trăiesc încă în epoca de piatră un soi de farmece. Sau să zicem fermece, ca la țară.). Să revenim. De la tata Freud citire Fata de ghindă a înțeles că Sinele reprezintă forțele generate de istoria speciei, impulsiile, instinctele. Un fel de Eu instinctual. Minunat zic.
O ultimă defulare. Dejectare. Fără hemoroizi albaștri de partea mea. O mică agresare din partea Fetei de ghindă. Și o numesc mică pentru că pot mai mult. Dar să spunem că am ales să nu conduc oamenii către moartea sadică de sine(a nu se înțelege sinucidere) . Da, o fac pentru că știu că există riscul să devii victima compulsiei prin repetiție. Încerc să spun, la un mod idiot și primar, că nu e bine să te identifici cu o altă persoană. Fata de ghindă e Oana, așa o cheamă și singura ei identificare , perfect normală atunci când vrei să îți realizezi Idealul de Eu, este aceea cu părinții ei. Pentru că aceasta e normalitatea. Normalitatea mea bineînțeles. Ca să afli cine ești, poți să faci ”fermece” de-astea psihologice(iar o glumă proastă). Nu trebuie să faci nimic din ce face Fata de ghindă, în fapt, nici nu ave cum să fim toți din ghindă și să mâncăm vopsea galbenă din muștele celorlalți. Aici erau dejecții, defulări, un mod minunat de a mă ajuta să trec peste lucruri ce nu se doreau ieșite din inconștient.
Nu mi-au plăcut niciodată persoanele narcisice care încearcă să se identifice cu alții într-un soi de neputință.Poate sunt dură acum, dar am înțeles că atunci când ești agresat, trebuie să aplici legea junglei. Agresează! Doar că uneori trebuie să înțelegem că (și acum ca să devin complet idioată mă apuc să dau citate): ” Ceea ce este îngăduit lui Jupiter, nu îi este îngăduit boului.”.
Revin la vechiul meu blog. Acesta este singurul meu post idiot, complet inutil și lipsit de orice urmă de altruism.De azi Fata de ghindă va scrie din nou. Defulări bineînțeles , din care stimații mei cititori vor înțelege că sunt un om cu probleme. Păi sunt, doar că mi le gestionez. Și azi mă eliberez minunat de o anxietate și scriu într-o stare de regresie pe care mi-am impus-o. E minunat. Am înțeles că există oameni slabi ce nu au această capacitatea de a privi oamenii în față și a asculta. Ori a vorbi. Comunicare. Pfiu, ce ușor e .
Limitele corpului sunt mai stricte decât limitele dorinței.
Într-o zi 1, în timp ce stătea pe wc, a scos pe fund o perluță albă strălucitoare. A doua zi, auzind unele ca acestea, 2, s-a scremut toată ziua de wc și după câteva ore de scremere chinuită a scos pe fund un ou de gâină mic și alb. 3, vecinul lui 2, trăgând cu ochiul în casa vecinului său, observă cele petrecute și se puse pe un scremut puternic, ca la începutul lumii, numai-numai să scoată și el ceva. Și spre sfârșitul zilei, când puterile aproape îl părăsiseră pe 3, tocmai ce anusul lui expulză un ou de struț imens. Bucuros nevoie-mare de fapta sa, ieși la poartă cu oul de struț ca să se laude lui 4,un alt vecin aflat în drum:
– Ia uite 4-ule, ce am făcut pe fund acuși pe seară! Un ou de struț!
4, aproape beat de furie, îl prinse pe 3 de gulerul de sus al hainei, îl trânti la pământ și, cu brațele sale butucănoase, sparse oul de struț și bău tot conținutul. Imediat ce termină de băut oul de struț, necaz mare se abatu asupra capului nemernicului 4: avea crampe, trebuia să ajungă la wc. După câteva ore de la această întâmplare, 4încă își mai privea rahatul din wc-ul lui, în stare de șoc, buimac, mort pe interior de uimire, el cum de nu putuse să scoată pe fund o perluță albă strălucitoare.?? ”ce rahat scretin am!” zise 4 , și oftând din suflet, trage apa și iese pe ușă.
Povestitorul omnișcient se întreabă însă de unde a știut 2 că 1 a scos pe fund o perluță albă strălucitoare? 1 nu a spus nimănui întâmplarea aceea. Ce ciudat!”
Nu am putut să parcurg niciodată travaliul morții cuiva drag. Atunci când a murit Pina, femeia care avea grijă de mine și care m-a crescut, am murit cel mai rău. Ea era prietena mea, mama mea, sursa imaginației mele, inspirația mea de atunci.
Ea era Îngerul meu protector. Nesuportând trauma dispariției ei, l-am inventat pe Taita, prima mea Fantomă de la Operă. Taita era un scrib egiptean cu ochi negri și calzi, care mă ajuta întotdeauna să trec peste realitate. Substitutul Îngerului meu păzitor mort.
Mi-am creat întotdeauna realitățile mele în ceea ce vedeam în jurul meu: în două bețe de chibrit arse văd doi copii care s-au jucat pe afară toată ziua și ajunși în casă pe seară sunt plini de praf și cu fețele înnegrite de la atâta joacă. Într-o pereche de degete ridicate aș putea să înțeleg: ”Îmi pasă de tine!”, într-un ochi însângerat văd un tânăr care cară doruri grele în spate, întocmai lui Atlas.
Am o prietenă care vede lucrurile diametral opus. Mi-ar spune : ”Iar te joci cu bețele de chibrit scârboase și negre? NU vezi ce te-ai murdărit pe mâini?” sau ”Fată, ce proastă ești, ăla te înjură , nu îți spune că îi pasă!!!”. Nu vreau să știu ce ar putea să îndruge despre ochiul însângerat.
Putem să alegem oricare din aceste viziuni, ori putem alege calea de mijloc, ceea ce e de preferat.Dar niciodată nu îți închide imaginația într-un stup cu albine flămânde!
Uneori nu pot să ies din mine oricât de tare aș încerca. Poate mă străduiesc prea mult. Mărturisesc că îmi place enorm când mă aflu în afara mea, golită de toate sentimentele-glob pe care ca un Atlas le port de ceva timp, de toate sentimentele afara unuia singur: pacea.
Îndrăgostită iremediabil de proces, complet neinteresată de răspuns și nici măcar de întrebarea pentru care am inițiat procesul. Întrebările aceluiași răspuns, miile de feluri în care punem aceeași întrebare mă lasă rece. Eu vreau procesul până la ajungerea la marele răspuns. Vreau viața.
Îndrăgostită iremediabil de proces.
Pierdută total în procesul de a afla. Visez. Visez. Visez într-o cameră goală, nemobilată și umplută de foi pline de gânduri, nori de gânduri în aer, desene. Mai e ceva aici: 166 de cm. De materie în care zac și plutesc eu. În acești 166 de cm visez eu cu mine și cu alți noi cu identitate nedeclarată.
Azi am nimic despre mine. Mi-au murit cuvintele despre mine. Momentul acesta m-a golit de mine. Ah,da, în sfârșit, iată ieșirea din mine. Aud din picturi cum mă strigă un scris copilăresc. Raționez și simt în același timp. Cu ochii închiși, mă pictez pe dinăuntru cu pensule imense. Ce ciudat de minunat, sunt înăuntrul meu și mă vopsesc pe interior, în același timp mă privesc din afara mea și îmi admir munca pe care o fac în interior.
O tăcere nu se va reconcilia niciodată cu un strigăt la fel cum Hansel și Gretel se vor răzbuna pe Vrăjitoarea cu casa de turtă dulce întotdeauna. Și asta pentru că altcineva înaintea noastră a inventat convenția contrastelor și basmele. Totul a fost creat înaintea ta. Ia de explorează și nu uita să te intorci la tine atunci când ai terminat!
Mă gandesc că în orice clipă, mai există cineva , cel puțin o persoană, ideal una,care să asculte aceeași melodie, aceeași muzică, aceleași sunete în același timp cu mine pe un alt punct de pe glob sau din orașul ăsta. Și uneori îi simt pe oamenii ăștia, dar foarte rar și atunci le zâmbesc copilărește și mă întind în poziția omului vitruvian al lui Da Vinci, cu brațele și picioarele întinse pe parchetul rece. Și atunci mă eliberez din mine și plutesc pe aici pe undeva, prin camerele astea, prin ochii voștri, prin măgura deasă, prin întrebări inutile.
Atâta liniște în jur. Poate e de la vântul de afară.
Mi-am făcut bagajul. Plec din nou. Nu pot să mai stau în loc. Cu bagajele făcute, cu picioarele în prag , fug din nou. Fug de ai mei pentru că asta am făcut toată viața, fug de prietenii pe care îi părăsesc constant, fug de noii cunoscuți care fug și ei de mine, fug de tipul care încearcă să mă înțeleagă, fug de camera mea prea plină de mine, fug de blogul acesta devenit prea cabotin, fug de mine. Mă duc la gară. Voi alege acolo în ce tren mă urc. Mă întorc sâmbătă.
Un scaun va rămâne întotdeauna un scaun ce caută esența perfectă de lemn din care a fost făcut.
Tocmai ce vin de la o întâlnire ca între fete, muhaha. M-am întâlnit cu o tipă cu care mă cunosc din copilărie și cu care m-am regăsit acum vreo 3 ani.
De la o vreme o preocupă foarte tare probleme de moralitate. În special când vine vorba de alegeri în viață:
– Georgette: Fată, sa îți zic ce am pățit ieri. Știi că am problemele alea la sân și m-am dus la doctor să mai fac o ecografie, radiografie d-aia , cum îi zice.
– EU : Așa, și ce ai pățit acolo?
– G: M-am dus cu Lavinia, colega mea de la muncă, aia care are doi bebei și vrea să mai facă încă unul.Hai fată, aia grasă cu curu”mare care era în camera de lângă mine când ai venit să mă vizitezi la grădi!!!
– EU: Da, mi-o aduc aminte. O tipă blondă cu față de copil. Hai fată, treci la subiect!
– G: Hooo! Că ajung și acolo. Și m-am dus cu Lavinia aia grasă la spital și stăteam acolo la coadă să îmi vină rândul și tocmai ce ieșise o femeie care plângea.
– Eu: De ce plângea?
– G(apropiindu-se de mine și făcând niște ochi de mielușel) : Pai să știi că la un moment dat a plecat soțul ei de lângă ea și ne-am dus să o întrebăm ce are. Și stai fată , să auzi, ce nenorocire! Femeia mi-a zis că plânge că i-a zis doctorul că trebuie să facă avort. Și tocmai ce făcuseră ecografie și i-a spus doctorul că s-ar putea ca viitorul copil să aibă o malformație: Se va naste fără creier, și femeia trebuia să își aleagă dacă să facă avort, ce i-a sugerat medicul, și să-l nască pe acest copil cu malformații, și știi și tu cum e, naiba, hai că dacă ți se naște unu” handicapat de o mână, de un picior, parcă zici că îl ții și nu avortezi că poți să ai grijă de el, dar dacă se naște fără creier, îți dai seama că nu o să poată să facă nimic, nu o să poată să se miște, să vorbească,să mănânce, nu o să poată să facă nimic. Trebuie să faci tu totul în locul lui.
– Eu:Vai fată, vai!!! (Înăuntrul meu râd pe înfundate și parcă mă apucă plânsul. Mă gândesc să o las să văd cât mai dă din ea.) Și ce a făcut fată săraca femeie? A ales să facă întrerupere de sarcină sau nu? Tu ce ai fi făcut într-un caz de-ăsta?
– Georgette(care ia o mină serioasă și parcă-parcă cu un aer vinovat): Fată, femeia a zis că până la urmă se riscă și o să îl nască fără creier, că ce, ea o să aibă grijă de el, că e copilul ei și numai al ei, și îl iubește și așa. Eu dacă eram în locul ei, îl dădeam afară, jur! Îți dai seama că un copil de-ăsta fără creier nici nu poți să îl numești om? E doar viu, dar nu face nimic, e groaznic, mă distrug pe mine dacă fac așa ceva. Îți dai seama, vrei să te duci și tu în club, în parc, la mare , la munte, la un grătar și nu poți de copil, că dacă pleci tu de lângă el moare că nu poate să mănânce singur, să se miște, să se spele. Asta ar fi singurul caz în care aș avorta. În rest l-aș ține, chiar dacă s-ar naște ,fără o mânuță, un picioruș, că atunci mai poate să aibă și el grijă de el, măcar vorbește.
– Eu(șocată. fără cuvinte. Knock-out!. Încerc să scot câteva cuvinte, acolo, orice): Da fată, ai dreptate, ce să zic. Nasol. Mai bine nu facem deloc copii, ce zici? Ce ți-e și cu atâtea malformații!!!
– Georgette(râzând vitejește și cu un sentiment de milă față de mine): Nu fată, eu fac sigur, chiar dacă iese malformat.
– Eu: Stai puțin, mă duc până la baie. Vin imediat, scuză-mă.
Mă ridic de pe scaun si mă duc către toaletă. Mă gândesc pe drum, trecând peste absurdul situației, măăă ce tare, copil fără suflet am mai auzit, dar copil fără creier.pfiuuu! Trebuie să ies mai des prin lume.zic”
Mă întorc la masă unde prietena mea îmi explică în continuare cum stă treaba cu moralitatea alegerilor astea.
Pentru astfel de oameni ar trebuie să se impună obligativitatea folosirii mijloacelor de contracepție. Și pentru femeile care se duc la doctor însărcinate și care înțeleg la un mod absurd ce le spune medicul despre evoluția sarcinii, și mai mult decât atât, pentru prietena mea care alege să fete un pseudo-handicapat în accepțiunea ei, numai să fie un pseudo-handicapat care să aibă grijă de el însuși când ei i se rupe de handicapul lui.
De la o vreme mi-am impus să fac în fiecare zi câte o provocare.
Provocarea pe ziua de azi a fost să le zâmbesc tuturor oamenilor care or să mă privească azi. Să le zâmbesc întocmai unui salut, a unor mâini în sus ridicate ale oamenilor preistorici ce arătau celuilalt mâna goală, semn că nu au nici o armă, nu e nici un pericol aici.
Cel mai greu mi-a fost să le zâmbesc celor cu fața acră și defensivă, așa cum o aveam eu înainte. Atunci am realizat că totul e doar o proiecție a mea, asta a fost. Eu eram cea cu armele în mâini. Am văzut azi că mulți nici nu au arme, armele erau în mâna mea și nimeni nu place pe unul care vine la întâlnire cu arme.
Unii mi-au răspuns la zâmbet cu invidie, alții mi-au răspuns sincer înapoi cu un zâmbet , unii mi-au zâmbit de complezență, unii mi-au zâmbit în zeflemea. Un timp am crezut că nu mă lăsați să vă zâmbesc, apoi am realizat că în momentul în care am dat drumul armelor din mâini, zâmbetul a venit de la sine.
Sunt goală, măi oamenilor! Nu mă plimb printre voi cu arme în mâini, pentru că nu am război pentru care să le posed. Nu mă lupt cu nimeni, nu vreau pământul vostru, carnea voastră, femeia voastră, vânatul vostru și nici viața voastră nu vreau să vă o iau .
Eu vreau doar să trăiesc lângă voi, fără arme din partea amândurora. Vreau să trăiesc lângă voi zâmbind.
Aș putea să mă îndrăgostesc de oricine în momentul ăsta. Chiar și de un țigan. Chiar și de o femeie. Chiar și de un copac sau un câine. Chiar și de o floare ori de copilul vecinei de la 3.
Aș putea chiar să mă îndrăgostesc și de viață. Iremediabil. Cu mici intermitențe, admit.
Revin. NU există Rolul Îndrăgostitului de dialog și nici al Indiferentului Plictisit. Nu există roluri de fapt, doar dacă asta vrei tâmp să crezi. În fapt, nu există roluri pentru că piesa de teatru nu există nici ea.
Rolurile și piesele de teatru aparțin Demiurgului. Un demiurg ca mine a renunțat la ele. Pentru că am realizat că nici Demiurgul nu există atunci când alege să creeze un univers violat de frustrări și exuberanțe. Sunt un demiurg care a ales Pământul după ce a explorat Iadul și Raiul. Și aici sunt creatoare de lumi în care pot avea orice rol.
O fată de ghindă. 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.