Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘nemurire’ Category

Ne frecăm mâinile ușor, ne relaxăm mușchii spatelui, zâmbim liniștit și înțelegător și începem să scriem o idioțenie splendidă. Panem and circenses, my brother!

Casino style, ne jucăm la ruletă. zâmbim înfierați toți. E ceva abscons între oamenii de la ruletă pentru că nici unul nu se privește pe celălalt. Această ruletă magică funcționează doar cu gaz ilariant. Dacă nu ai gaz ilariant în tine , nu merge treaba. Chix. Nasol, bănuiesc. ȘI când nu ai gaz ilariant în tine stai și te tot uiți pe gaura cheii la altcineva care are gaz ilariant să vezi cum face. Uneori chiar încerci să-i rupi ușa și să intri peste acel altcineva în casă. Ei bine. Cred că e vremea să răspund. Fata aceasta nu face nimic pentru a avea gaz ilariant: nu scrie pe blog aberații ca să șocheze sau ca să stârnească râsul. Eu așa sunt. De ce să fim curioși? Sunt Fata de ghindă, Ghinduța mi se mai spune.NU sunt o puștoaică de 18 ani emo, sunt o femeie de aproape 25 de ani. Și atât. Și tâmpeniile pe care le scriu aici. Atât se lasă cunoscut. Restul e pour les connaisseurs. Dar să nu delirăm prea tare totuși, nu sunt chiar Gala a lui Dali.

Dar sunt un om care a ales să nu mai spargă oglinzi și asta e binișor pentru ea. Realitatea e din ce în ce mai interesantă și observ că îmi oferă diversitate. Deci experiență, cunoaștere, evoluție. oho. Mai ușor. M-am halucinat până la capăt. Dar pe acel drum sunt. ȘI e foarte ok până acum.

NU dețin toate răspunsurile din lume dar aș vrea să dețin cât mai multe răspunsuri despre mine. adică despre lume, cum spuneam. știu că nu le pot afla pe toate, nici nu există toate în prezent pentru că întrebările se adâncesc și înmulțesc pe măsură ce te adâncești mai tare în labirint. Doar că în acest labirint ești singur. Nimeni nu te poate ataca din interiorul labirintului, nu există nici un balaur. bineînțeles , doar cel din interiorul nostru, cum ne învață Alice. Dacă te întâlnești cu tine prin labirint în timp ce cauți ieșirea, nu te întreba dacă ai înnebunit și mulțumește că în sfârșit ai reușit să te întâlnești pe tine. Asta e un lucru pe care oamenii îl caută și nu îl găsesc. Acest lucru rar, faptul că nu reușesc să se găsească pe sine în acest labirint și să accepte labirintul ca fiind un labirint din care toți ieșim morți oricum, neputând să înțeleagă acest lucru, ei bine, acești oameni încep să devină frustrați, complexați, disperați, isterici, nevrotici, și alte patologii.

dar hey, am zis de la început că suntem singuri în labirintul ăsta. Singurătatea e ok dacă asta nu  înțelegeați. oricum suntem tot timpul singuri. E urâtă, grea, devastatoare, îți scoate creierii pe inimă afară , dar nu te omoară cu siguranță. Singurătatea , despre ea vorbeam, dacă v-am pierdut. . și uneori e frumos să stai pe un zid și să privești lumea în manifestare. E interesant să înțelegi că ești singur. Și atunci te întâlnești cu viața, cu lumea în mișcare, cu tine , în  același timp ce vezi și lumea din afara noastră. E minunat. Dar nu îmi iese mereu, bineînțeles. În cele mai multe cazuri e foarte frumos și viața e un spectacol continuu. Bănuiesc că acele sunt zilele în care pun caleidoscopul direct în soare și văd iluminații. Oxizen activ. E o glumă care mereu mă face să zâmbesc. îmi aduce aminte de o întâmplare frumoasă și de o discuție foarte interesanta. și atunci zâmbesc.

Acum câteva zile, o persoană foarte importantă pentru mine , o femeie(ca să stea liniștită toată lumea, sau nu toată lumea. stați așa. Sunt straight.Îmi plac doar bărbații.), mi-a spus ceva foarte important pentru mine: ” ȘI să știi că frunza aceea ce stă pe geanta ta , este o frunza foarte frumoasă. Și mie îmi plac frunzele.” Venea din partea unei autorități. ȘI a fost fabulos. NU vreau să explic aici de ce. My part of the hood, bro! adică până aici arăt din libertatea mea. Restul rămâne semnul întrebării. Pentru toți.

 

VA URMA.

Anunțuri

Read Full Post »

Ottoisiris este un cufăr plin cu inimaginații. Niște lucruri , niște poveri, dansuri și fantasme pe care voi nici măcar nu vi le puteți închipui. Dansuri fugare printre zece mii de lumi, saci cu poveri în care Ottoisiris  a ferecat monștrii mitologici, dragoni construiți din bucăți strălucitoare de sulf, strălucitoare ca și când în compoziția acestui sulf s-ar regăsi pietre prețioase în caleidoscopice culori.

În acest cufăr al lui Ottoisiris , acesta  ține toate inutilitățile pe care le-a cules de-a lungul timpului, de-a lungul celor zece mii de ani în care porii acestui cufăr respirau alte flori, alți nori spuneau povestea vieții, alte beri curâțau gâtlejul cufărului. În cufărul domnului Ottoisiris dorm în pace cerbi și căprioare arhetipale, cerbi ca un gadget perfect, căprioare cu gene lungi ce clipesc a fericire în soarele castaniu. Ottoisiris a avut grijă să își populeze și copuleze cufărul cu tot felul de excentricități: biblii albastre din porțelan, prăpastii în care zăceau flori de lămâiță și miros de struguri, colaje din nori albastri si albi, țigări roluite în broboane de transpirație și fumate cu degetele mici de la picioare, Larii feminine din lut ars, cu pântece proeminente și șolduri pline pe care Ottoisiris le atingeacu degete excitate, cutii mici de metal în care avea kitul perfect cu ajutorul căruia putea să își administreze drogul preferat: Tedelysid.  Ottoisiris avea în cufăr chiar și fluturi galbeni cu negru, combinația lui preferată de culori, fluturi galbeni ce crescuseră într-un cap castaniu mai deunăzi, mai avea căni cu ceai în care își picura în fiecare dimineață picăturile lui de mercur din ochiul drept obosit și resemnat.

Dacă tot a venit vorba despre ochiul drept al acestui Ottoisiris , trebuie să știți că el este stăpânul tuturor lucrurilor din cufăr. Este generalul lor, stăpânul garnizoanei inutilităților,  le putea face și strica de  zece mii de ori, își putea aranja acest cufăr al lui în toate felurile posibile, ca o mutare continuă de mobile prin camere albastre și galben nebun.  Și despre acel ochi drept aș vrea totuși să vorbesc, știți, cu el am stat de vorbă  azi puțin, prin niște rafale de tun trase de pe Teatrul Național și de pe Camera de Comerț.

Acest ochi drept e un tânăr domn cu față de Leu ,mâini din necurgeri de mercur, picioare de cerb aselenizat, și abdomen plin cu mierea albinelor din cel mai înalt copac din jungla africană a Bazinului Congolez.

Acest ochi drept despre care doresc să vă vorbesc e singurul care mai știe o artă veche: to pacify the bees. Nu doresc să spun mai multe despre acest Ottoisiris , cufărul lui și acest ochi drept cu cap de păpădie.

Poate acest pasaj dintr-un documentar Human Planet vă va face să înțelegeți cum miroase cufărul acestui misterios Ottoisiris.

Read Full Post »

De la o vreme mi-am impus să fac în fiecare zi câte o provocare.

Provocarea pe ziua de azi a fost să le zâmbesc tuturor oamenilor care or să  mă privească azi. Să le zâmbesc întocmai unui salut, a unor mâini în sus ridicate ale oamenilor preistorici ce arătau celuilalt mâna goală, semn că nu au nici o armă, nu e nici un pericol aici.

Cel mai greu mi-a fost să le zâmbesc celor cu fața acră și defensivă, așa cum o aveam eu înainte. Atunci am realizat că  totul e doar o proiecție a mea, asta a fost. Eu eram cea cu armele în mâini. Am văzut azi că mulți nici nu au arme, armele erau în mâna mea și nimeni nu place pe unul care vine la întâlnire cu arme.

Unii mi-au răspuns la zâmbet cu invidie, alții mi-au răspuns sincer înapoi cu un zâmbet , unii mi-au zâmbit de complezență, unii mi-au zâmbit în zeflemea. Un timp am crezut că nu mă lăsați să vă zâmbesc, apoi am realizat că în momentul în care am dat drumul armelor din mâini, zâmbetul a venit de la sine.

Sunt goală, măi oamenilor! Nu mă plimb printre voi cu arme în mâini, pentru că nu am război pentru care să le posed. Nu mă lupt cu nimeni, nu vreau pământul vostru, carnea voastră, femeia voastră, vânatul vostru și nici viața voastră nu vreau să vă o iau .

Eu vreau doar să trăiesc lângă voi, fără arme din partea amândurora.  Vreau să trăiesc lângă voi zâmbind.

Aș putea să mă îndrăgostesc de oricine în momentul ăsta. Chiar și de un țigan. Chiar și de o femeie. Chiar și de un copac sau un câine. Chiar și de o floare ori de copilul vecinei de la 3.

Aș putea chiar să mă îndrăgostesc și de viață. Iremediabil. Cu mici intermitențe, admit.

…. Și voi vă bucurați când mai vedeți câte unu” d-ăsta sărac cu duhul și lipsit de apărare din proprie inițiativă.

Read Full Post »

Revin. NU există Rolul Îndrăgostitului de dialog și nici al Indiferentului Plictisit. Nu există roluri  de fapt, doar dacă asta vrei tâmp să crezi. În fapt,  nu există roluri pentru că piesa de teatru nu există nici ea.

 

Rolurile și piesele de teatru aparțin Demiurgului.  Un demiurg ca mine a renunțat la ele. Pentru că am realizat că nici Demiurgul nu există atunci când alege să creeze un univers violat de  frustrări și exuberanțe. Sunt un demiurg care a ales Pământul după ce a explorat Iadul și Raiul. Și aici sunt creatoare de lumi în care pot avea orice rol.

Inclusiv al Demiurgului.

 

Read Full Post »

”-Îmi pare rău pentru tine, îmi zic pentru mine cea de ieri, nu te mai aud , nu te mai văd, nu te mai înțeleg, dar știu că ești acolo, într-o altă dimensiune, acolo unde te-am lăsat, acolo de unde eu am plecat. Știu că nici tu nu mă vezi, nu mă auzi, nu mă înțelegi. Dar te compătimesc pentru faptul că nici măcar nu știi că sunt aici, într-o altă dimensiune, aici unde tu nu vei putea să intri niciodată, un aici, o dimensiune pe care nici nu o cuprinzi cu mintea. Așa cum și eu am să rămân aici, în această dimensiune. Mâine va scrie una ca noi dar eminamente diferită, care știe de existenta noastră, știe că ne-a lăsat în alte dimensiuni, însă nu ne aude, nu ne vede , nu ne înțelege. Una de care noi două nici măcar nu o să știm că există. ”

…..Numai de am putea să cuprindem cu mintea cât de mulți Eu părăsim cu fiecare milisecundă.

Read Full Post »

Fata de ghindă a făcut asta: (cu zoom se poate înțelege ceva, ceva).

Un colaj. Pentru asta ai nevoie de:

-timp liber,

-lipici și foarfece,

– conștiința Sinelui,

-reviste și ziare vechi inutile,

– o aplecare spre introspecție și o fire reflexivă,

– o bucată de carton,

– insomnie cu duiumul,

– plăcerea de a accepta iluzia realității,

– un creion dermatograf,

– nevoia de a te elibera de golul din tine,

– muzică în jurul tău,

– Și Ingredientul absolut necesar: să raționezi că muzica, pictura, fotografia, dansul, arta în genere, cariera, relațiile , iubirea în definitiv sunt niște pretexte. Pretexte pentru negarea inutilității, pentru umplerea golului. A, da, trebuie să faci cunoștință cu aerul pe care îl respiri: Vidul- ca paradox.

Restul sunt dulci paliative, dulci amăgiri.

Până una alta,  unii dintre noi aleg să se amăgească azi cu un colaj și cu muzica celor de la The doors.

Read Full Post »

Ce înseamnă de fapt conștientizarea inutilității și singurătății umane? Ce implică  apropierea de prăpastie? Privești în oglindă un chip complet străin, un nume fad și impersonal, un cuvânt rostit la întâmplare, aceeași întâmplare , același joc de carti vechi și solitar. Țigara devine prea ușoară iar senzațiile sunt anulate: oricât înfigi unghiile în carne, sângele se încăpățânează să apară.

Am avut un vis: să pictez cu sânge de om conștient de propria-i inutilitate. M-am ales pe mine.

M-am convins. Certitudinea e mai dureroasă decât  antonimul ei. Certitudinea ucide. Lucrurile se isprăvesc în inutilitatea lor. Timpul curge în inexistența sa. Convențiile dor  mai tare decât unghiile pe care ți le  înfigi în mâna dreaptă. Ți-ai sădit mici gropi în antebraț și lacrimile se încăpățânează să curgă.

Nevroza își bate joc de mine.

Ce înseamnă să știi că ești singur? Ce înseamnă faptul că nu există plăcere , nici măcar în durerea pe care uneori o cauți pragmatic? Ce înseamnă să nu îți mai pese de frică? Să o simți,  da, dar să îi arunci o privire indiferentă?

Să vorbim despre existență?  Bine: două  degete de la mâna stângă țin țigara, aceleași două degete ale căror unghii se înfig cu poftă în carnea tânără a antebrațului. Ideea de a nu crede în nimic, nici măcar în durere. De fapt, ideea de a crede în moarte. Deziluzia simetriei – cea mai amăgitoare. Deziluzia simetriei,mmm, da.

Dar despre simetria singurătății? Am crezut întotdeauna în transparența misterului, în certitudinea că ceea ce ești te definește: nici scrum de țigară călcat în picioare, nici statuie murdară de rahat de porumbel, nici apa rece în creștetul capului , nici virgula ce urmează punctului, certitudinea că ești nimic.

Această certitudine ar trebui gestionată doar de oameni atotputernici, ar trebui sa se reveleze doar oamenilor  fără părinți inconștienți, fără demiurgi bezmetici și drogați de Mlaștina în care se zbat, doar oamenilor care cunosc volumul lichidelor și respectul de sine, oamenilor care nu își cârpesc aripile cu salivă de porc, oamenilor care nu își potrivesc țigara în colțul stâng al gurii inutile, nu ar trebui să se reveleze oamenilor care își ascund propria vomă sub cărțile despre interpretarea viselor.

Libertatea nu e pentru cei ce cunosc ecuația Mlaștinii, libertatea nu e niciodată pentru paria ce sălășluiește în  scrumul de țigară. Libertatea nu e pentru cei ce știu ce se află  la etaj. Libertatea e un gol imens pentru cei ce realizează iluzia ei.

Fericirea? Ah, da , fericirea e  o sprânceană ridicată în sus a confirmare. Ah, da, e ca și cum vidanjezi un wc doar la suprafață, e ca o țigară pe care o lași sa se stingă singură în mâna ta. Fericirea e un dans solitar, un dans pe care îl  ghicești aproape mereu când ești în leagănul de deasupra prăpastiei.

Fericirea e conștientizarea faptului că nemurirea e doar până acolo. Până la moarte.  Aștept împăcarea. Aștept.

Între timp poate Nimicul  îmi permite să râd isteric la gândul aflării lui.

Read Full Post »

Older Posts »