Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘my snake’ Category

– Uite-mă , scriu pe întuneric cu mâna mea stângă paralizată de pucioasă, scriu ca o nebună – spune Fata de ghindă pereților în timpul crizei compulsive a cioburilor de sticlă verde

– Te văd, spune peretele numărul 1, un perete-catapeteasmă pe care se aflau inutilitățile pământului: doi pui galbeni despărțiți de linia orizontului, șuvițe lungi de păr lipite de ambalajul de aluminiu al unei ciocolate pentru diabeticii cuvintelor, semne de circulație subacvatică pentru cei fără-de-carnet de conducere a apei din  conducta cochiliei, niște drogați fericiți ce agonizau ca proștii în fiecare seară cu Fata de ghindă. Peretele numărul 1 mai avea niște fluturi din terebentină lipiți cu forța într-o mantisă albastră, operele infantile ale unor creioane nevrotice, un măr-roșie ce ieșise pe suprafața peretelui să se prostitueze cu bufnița numită Infinit care zăcea fără de glicogen în ficatul unei cutii în care trăiau căluții unui caleidoscop plin cu oglinzi sparte. te văd , repetă peretele numărul 1, te văd și îți dezaprob aceste hemoragii oculte care s-au preschimbat în sângerări ejaculante. Uită-te la tine, ai murdărit minunăție de cearceaf cu sângele tău, sânge încărăiat de la veșnicele tale lupte corp la corp cu creaturile mitologice pe care le iei cu tine în pat la culcare.  Ia privește,  perete numărul 3 (peretele numărul doi nu există, exact ca într-un roman de Will Self) , degetele de la picioarele Fetei de ghindă sângerează și nasc niște bucăți de inconștient tulburat și infantil. !Tu ce crezi?

– Nu știu ce să spun perete numărul 1, eu nu o văd pe această Fata de ghindă decât atunci când îi intră în cap că sublimează și se apucă să mă încrusteze cu fel și fel de platitudini ivite dintr-un hipotalamus mâncat de câini sălbatici și de elefanți africani. Bunăoară, aseară, a tras dulapul care mă învelește și m-a murdărit cu aceste cuvinte:

”Am pe masă un oracol din Delfi. E mare, pătrățos și plin de zgaibe castanii. Azi oracolul din Delfi de pe masa mea strigă, mai mult șoptește totuși printr-o portavoce imensă:Atunci când ești un observator, nimic nu-i neînsemnat.Tocmai de aceea mi-am pus niște vată de zahăr roz în urechi. Să nu mai aud vocea oracolului.”.

– Urât din partea ei, dar ce=ți pot spune eu care sunt găurit zi de zi ca o păpușă voodoo cu ace în care prinde scrum de țigarete watterproof,? spuse peretele numărul 1 în timp ce își ștergea ochiul stâng cu o batistă din lemn de cireș. Uite, tocmai înainte să sângereze în pat în neștire , Fata de ghindă a sprijinit pe mine un ins tare ciudat. L-am întrebat cum îl cheamă, el tot spune compulsiv: ”ma ma dali, ta ta tzara, mama dali, tata tzara, ghici ciupercă ce-i???” .

– dacă vrei îți spun eu cine e individul acesta , spuse Fata de ghindă cu voce stinsă. El e Omul munților. Sau al stâncilor mai exact, cu toate că nimeni nu știe de unde vine această creatură de lumină rece. L-am adus aici pentru că nimeni nu a avut curajul să-i vorbească și doar mă știți cum sunt atrasă de tot ce strălucește pe fundul lacului.

– Ooo, da, răspunseră pereții numărul 1 și numărul 3 într-un glas. Și ce i-ai spus?

– A, păi inutilități de-ale mele: ” Ce e cu tine aici , domnule Om al munților? Aici, pe pământul ăsta ? De unde vii și ce cauți aici ? Până la urmă ce rost are căutarea aceasta ? Nu cumva vrei să mă lași să te iubesc? Cum, ce e aia iubire? Ce frumos ești tu, pot să te ating?” și a venit cu mine aici, zice că vrea să știe ce e iubirea dar nu vrea să-mi vorbească până nu sângerez puțin pe aici prin cochilie.  Mi-a pus un vraf imens de cărți în brațe și mi-a dat termen să le citesc până mâine când mă va asculta din ele, să vadă ce am înțeles apoi îmi va pune note într-un catalog travestit într-o biblie albastră jerpelită de mama focului(ori de tata focului, cine știe). Își va scoate mănușile din piele de vulpe beată de pe mâinile sale atlasice și îmi va pune calificative:

– un vulcan noroios din care ies copaci pe jumătate înverziți înseamnă un calificativ mârșav de prost. adică Fata de ghindă a citit cu ochii din spatele axilei stângi și nu a înțeles nimic din ce trebuia citit. Rușine!

– bube de plastic puroinde în mijlocul cărora se află un ghem de turtă-dulce pictată execrabil de mâini albe, mici și ignorante. ah, da, acest calificativ este crunt, el înseamnă că Fata de ghindă a citit cărțile, le-a înțeles și apoi s-a galateizat singură în lichid amniotic în care cretinii-pământului(a se citi , Regii-pământului) au prăjit de două luni napi ciclopici, samovare din carton, flori de soc ruginite la încheietura liniei orizontului, pâlpâiri de găuri negre în care se țin toate porțelanurile urechilor interne care s-au spart, zgaibe de creier de cocoș orbit de propriile fantasme pline de suficiență. Ei, multe alte lucruri au prăjit cretinii în acest ulei primordial.

– și ce calificativ ai primit, Fato de ghindă? întrebă peretele numărul 1.

– Am primit un calificativ care se găsea într-un răvaș. Scria: ”. We are separate vampires in a nights silhouette ”. 

Read Full Post »

Somn comatos. La trezire :

Uneori durerea ta e prea reală ca să auzi vocile îndurerate ale celor care te strigă înapoi. Știi că Luna trebuie sa moară .

Să înnebunești, iată un preț frumos pentru abandonarea sublimului.  Să fie un preț bun pentru egoismul feroce al durerii din prăpastie? Cochilia prea călduroasă ce spune?

Pași dezlânați până la frigider: două beri dintr-o răsuflare și una în scârbă. În acord cu starea de fapt.Croitorașul cel viteaz.

După amețire:

Nu există preț pentru frică.Pentru părăsirea existenței-pereche în tăcerea claustrării.Să lași un om în tăcerea prăpastiei e un păcat oribil. Asta pentru cei care cred în virtute, pentru restul, e un gest de înalt egoism.

Cu mâini tremurânde se deschide o carte. Fără a urma tabietul normal al citirii unei cărți, ochii cititoarei tremură asupra prefeței. E o recitire mai exact. Franz Kafka,  Procesul, traducere de Gellu Naum, prefață și tabel cronologic de Romul Munteanu. Cititoarea recitea această carte pentru că simțise mai deunăzi că aici va regăsi cheile tăcerii sau una din ele, cel puțin. Prefața îmbolnăvește ochii cititoarei de la bun început. Iată cheia, iată asemănarea:

” Obsedant, impulsul său de apropiere tandră  și profundă de femeie, spre a realiza acea mult dorită existență-pereche, înscrisă de autor între legile fundamentale ale vieții, se compune dintr-un amestec ciudat de atracție-repulsie- frică. Franz Kafka face parte din acea categorie a damnaților excesiv de pudici.(…). Franz Kafka privește realitatea cu frică și cutremur. De aceea și scurtele sale stații de tranzit în viața intimă au un epilog nefericit, frica rămânând motivul fundamental pentru care scriitorul își refuză cu o evidentă durere, fixarea mai îndelungată sau definitivă în existența-pereche.”

La sfârșitul citatului, ochii tremură sub pânze de păianjen. O omidă se plimbă pe balansoarul în care corpul cititoarei zace. Un prim gând îndeamnă la ucidere a omizii sub talpa ce poartă sandale numărul 36. Apoi urmează mândria: ”Trebuie să moară, uite cât rău face. Omida e dăunătoare. Ce fluture ? ce? Eu văd o omidă cu păr. O anomalie oribilă a naturii.”

Mâinile urmează singure drumul sinuos până la perii omizii. De acolo degetele preiau omida în palma stângă, în palma mică și transpirată. Ochi în ochi, durere în durere:

”Știm amândouă că o să murim. Cine spune că una din noi trebuie să moară acum? ”

Mâinile coboară omida de tivul rochiei și se lasă  întinse, odată cu întregul corp al cititoarei în balansoarul aflat într-un soare de iulie teribil.. Urmează un nou somn comatos în care creierul, ieșit din orbitele sale normale urlă:

”Există preț pentru frică. Există preț pentru minciunile psihopate.”

Ochii închiși, lacrimi uscate, broboane de transpirație ce se rezumă la a traversa corpul cititoarei, cuvinte alergând anapoda prin gura mică, unele răzbătând ca o eructație  printre buzele închise și printre paginile cărții pusă drept parasolar pentru față:

”Aceea e singurătatea lucidității. Aceea e.Cineva părăsește prăpastia altuia, bătut cu pietre și julit în genunchi.”

Altcineva strigă cum că ar vrea să atingă fire de păr și să simtă inimi bătând. Doar atât.

Buzele cititoarei ar vrea să îngâne ceva, dar somnul comatos o cuprinde din viscerele descărnate. Doar gândul mai bântuie aiurea printre broboane de transpirație și fucidat de sulf:

”Cochilia  e oarbă, surdă și șchioapă. Unde te întorci mâine, cu ce mâini, cu ce urechi? Unde sunt ochii?? Cu ce preț plătim cutezanța de a trăi în două lumi? Cât costă boala noastră?”….

 

Read Full Post »

Ottoisiris este un cufăr plin cu inimaginații. Niște lucruri , niște poveri, dansuri și fantasme pe care voi nici măcar nu vi le puteți închipui. Dansuri fugare printre zece mii de lumi, saci cu poveri în care Ottoisiris  a ferecat monștrii mitologici, dragoni construiți din bucăți strălucitoare de sulf, strălucitoare ca și când în compoziția acestui sulf s-ar regăsi pietre prețioase în caleidoscopice culori.

În acest cufăr al lui Ottoisiris , acesta  ține toate inutilitățile pe care le-a cules de-a lungul timpului, de-a lungul celor zece mii de ani în care porii acestui cufăr respirau alte flori, alți nori spuneau povestea vieții, alte beri curâțau gâtlejul cufărului. În cufărul domnului Ottoisiris dorm în pace cerbi și căprioare arhetipale, cerbi ca un gadget perfect, căprioare cu gene lungi ce clipesc a fericire în soarele castaniu. Ottoisiris a avut grijă să își populeze și copuleze cufărul cu tot felul de excentricități: biblii albastre din porțelan, prăpastii în care zăceau flori de lămâiță și miros de struguri, colaje din nori albastri si albi, țigări roluite în broboane de transpirație și fumate cu degetele mici de la picioare, Larii feminine din lut ars, cu pântece proeminente și șolduri pline pe care Ottoisiris le atingeacu degete excitate, cutii mici de metal în care avea kitul perfect cu ajutorul căruia putea să își administreze drogul preferat: Tedelysid.  Ottoisiris avea în cufăr chiar și fluturi galbeni cu negru, combinația lui preferată de culori, fluturi galbeni ce crescuseră într-un cap castaniu mai deunăzi, mai avea căni cu ceai în care își picura în fiecare dimineață picăturile lui de mercur din ochiul drept obosit și resemnat.

Dacă tot a venit vorba despre ochiul drept al acestui Ottoisiris , trebuie să știți că el este stăpânul tuturor lucrurilor din cufăr. Este generalul lor, stăpânul garnizoanei inutilităților,  le putea face și strica de  zece mii de ori, își putea aranja acest cufăr al lui în toate felurile posibile, ca o mutare continuă de mobile prin camere albastre și galben nebun.  Și despre acel ochi drept aș vrea totuși să vorbesc, știți, cu el am stat de vorbă  azi puțin, prin niște rafale de tun trase de pe Teatrul Național și de pe Camera de Comerț.

Acest ochi drept e un tânăr domn cu față de Leu ,mâini din necurgeri de mercur, picioare de cerb aselenizat, și abdomen plin cu mierea albinelor din cel mai înalt copac din jungla africană a Bazinului Congolez.

Acest ochi drept despre care doresc să vă vorbesc e singurul care mai știe o artă veche: to pacify the bees. Nu doresc să spun mai multe despre acest Ottoisiris , cufărul lui și acest ochi drept cu cap de păpădie.

Poate acest pasaj dintr-un documentar Human Planet vă va face să înțelegeți cum miroase cufărul acestui misterios Ottoisiris.

Read Full Post »

Să trăiești în afara timpului. Iată o treabă interesantă. Mă întreb cine se ocupă cu treaba asta. Cu făcutul oamenilor să trăiască în afara timpului. Oricum l-ai numi, oricâte litere i-ai adăuga cuvântului , acesta rămâne același. Același cuvânt fără nume.

Nenumitul. Poate posibilul(sic!).

E ceva misterios în manifestarea nenumitului, întocmai acelei picături de transpirație de pe pielea ta sau a altcuiva, care știi că este destinată degetului tău arătător.

Mia Wallace said: ” I do believe Marsellus Wallace, my husband, your boss, told you to take ME out and do WHATEVER I WANTED. Now I wanna dance, I wanna win. I want that trophy, so dance good. ”

Read Full Post »

Ora 23:00 de vară. Undeva, la o terasă în Capitală, tânăra se simțea privită insistent de unul din bărbații cu care venise prietena ei în oraș, la întâlnire. Ea venise singură, cum obișnuiește în majoritatea cazurilor în care se întâlnește cu cineva.

Tânărul care o privea insistent profită de un moment în care fata își căuta bricheta privind absentă prin toate  colțurile mesei. Își scoase bricheta din buzunar, se apropie de femeie și cu ochii spre ea spuse:

– Ai ochii fericiți, ești cumva îndrăgostită?

– Nu. Dar să știi că am băut, spune tânăra zâmbind sec.

– Ce ai băut? zâmbi tânărul surprins.

– Nu suficient ca să îți povestesc ție de ce am ochii fericiți au ba.

– Atunci ești supărată să înțeleg.

– Sunt teribil de supărată că sunt fericită. Crede-mă.

– Adică ți-e frică de fericire?

– Stai să mai luăm un rând și îți povestesc. Ce zici?

Tânărul făcu un semn unuia dintre chelneri și își trase scaunul mai aproape de cel al fetei. Fata eliberă mâinile din poziția defensivă în care se aflau și zâmbi la următoarea glumă a tipului vesel.

…..Ora 00.30, o cameră cu desene dintr-un bloc al Capitalei. O fată își face ritualul de seară al demachierii în timp ce gândește total adolescentin: ” Cum naiba gândesc bărbații ăștia când oferă , ca idioții, ocazia altui bărbat să-i facă femeia să râdă! Ce ciudat!”

Vine și gândul de pe urmă: ”Eu chiar m-am prostit în ultimul timp. M-am retardat!”

Read Full Post »

De vreo două săptămâni mi-a intrat în vocabularul de bază cuvântul: poezie. Și de aici: a face poezie, a poezi pe cineva, a te lăsa poesită de cineva, a te poesi cu cineva, a face poesie, a face poee, poee de dort.

Și cum îl tot pronunțam și îl scriam în fiecare zi, în fiecare oră , creierul meu, care încă mai funcționează a făcut o asociație liberă mișto:

Bă, zice creierul, știi cine mai făcea mă poezie, poesie, poee?

-Cine bă?, îl întreb eu.

– Nu mai știi mă, Carl Jung și cu Sabina Spielrien ??? Nu știi că ai citit scrisorile lor, și așa spuneau mereu: ”Te aștept la mine să facem poesie!”. Nu mai știi cartea lui Carotenuto , Un triunghi psihanalitic???

-Așa e, spun eu uimită.”

Uite, așa cum fac păsărelele  din imagine. Fac Poezie între două lumi în plină batere de aripă. Viața însăși stă în penajul lor. Nimeni nu ar putea să întrerupă această poesie de batere de aripe, de viață,secunda aceasta în care fotograful  a apăsat pe butonul aparatului foto. Există mai multe planuri ale acestei imagini, și cum frumusețea stă în ochiul privitorului și cum mai e și relativă, azi asta înțeleg eu. Că păsărelele fac Poezie. Fac a face, facere.

Nu dețin credit pentru această fotografie. Așa cum m-a obișnuit deja,Ubiquus, prin intermediul fotografiilor sale din călătorie, m-a dus cu gîndul exact la locul acela, ori, chiar în ideea fotografului care are revelația observării, surprinderii, simțirii și înțelegerii manifestării de viață din fața ochilor lui. Mulțumesc pentru acordul de a folosi fotografia ta, Ubi!

Read Full Post »

Fiecare om pe care îl privești îți creează o imagine în minte, mie cel puțin așa mi se întâmplă. De exemplu, când o văd pe mama , văd o plăcintă cu brânză dulce din copilărie, când îl văd pe tata văd rafturi întregi de cărți, când îl văd pe vărul meu îl văd pe domnul Goe cu pălăria de mariner. Ce-i drept imaginea se poate schimba în timp.

Am cunoscut acum ceva timp un tip interesant. Pentru el am imaginea: fagure cu miere.  Un fagure construit din cărămizi uriași, mov și galbene din care se scurge ca și mierea, un suflet de aur negru-alb în timp ce mii de albine îi construiesc în continuu pereții fagurelui.

Da, deci om interesant. Dacă îi privești ochii îndeaproape cu siguranță că vei vedea în pupila fiecărui ochi înfiptă imaginea și , în același timp, ideea de fagure.

Și atunci când ochii lui clipesc, miere dulce se prelinge pe genele lui, ca niște aripi de flutur beat de lumina prea puternică a Lunii. Căci acest tip interesant, care are un fagure de miere dulce în el , privește  o lumină puternică și se minunează cum nu se topește ceara din el de atâta lumină călduroasă.

Acest tip interesant e un fagure cu miere cu ochi de fagure cu miere, cu degete din ceară de albină, cu buze ca două firicele aurii de miere, cu colțurile gurii  ca niște pereți perfecți ai unei celule de ceară din fagure, cu un păr ca o miere care se prelinge din preaplinul fagurelui-creier, se prelinge în afară și curge într-un râu maroniu-auriu de miere delicioasă bănuiesc.

Și acum urmează lecția:

Tipul meu interesant este fagurele meu cu miere. = Propoziție afirmativă ce te îmbolnăvește aproape de atâta posesivitatea agresivă.

Tipul interesant căruia îi privesc fizionomia acum este un fagure de miere care îmi place așa de mult că o să renunț la cura de slăbire și o să gust niște ….. miere. = Propoziție cu valoarea de adevăr dacă și numai dacă tipul interesant nu e un Bou.

Despre Bou într-o lectură viitoare.

Read Full Post »

Older Posts »