Alchimia veninului

”Iar într-un colț, vecinul meu de pat

din brad cioplește-un paloș de oțel,

ca să reteze mâine, însetat, 

un cap pe care-l știe numai el.”

ANDREI CIURUNGA.

Cercul inviolabil, visceral al hidrei cu două capete vomita pahare de cristal în care pluteau lipsiți de viață, lipomi albaștri mototoliți.

Măruntaiele ei îi sunt legate de suflu întocmai unui metronom subacvatic ce se zbate, pe căi subtile și de la distanță, într-o enigmă: rostogolirea în hăul prăpastiei. Acolo se perpetuează aidoma unui ecou al unui strigăt arhetipal , sunetul unei brichete ce cade de la balcon direct în buzunarul inimii stângi a cerbului.

Alegoria acelei întâlniri  punctiforme lovea hidra de pereții plini de var ai scrumierei unde, zilnic își bea cearcănele propriei origini.

”Pentru a primi pe celălalt în mine, aleg să mă deposedez de propria ființă” scria hidra cu fum de tămâie galbenă pe mercurul sticlei de vin tomnatic. ”e o alegere în definitiv” era gândul cel din urmă.  Vedea în lichidul tulbure din sticlă un suflet dublu și concentric ce se zbătea crunt între intuiția iubirii  și dorința abandonată, fără de strategie, o iubire străină de reperele temporale și spațiale, o iubire ce parcurgea drumul sinuos al gâtului de sticlă și îi pătrundea în viscere.

Mai târziu, încurajată de frigul dușmănos al unui oraș cu sânge negru, hidra se privea pe sine în lucrurile din jurul său, admira acel releu al brațelor fremătătoare, imensa nostalgie a ritmului pulsatil conjugat a două inimi necunoscute. Apoi și-a adus aminte că autosugestia e veninul  aproape letal din care se adăpa cu gură lacomă în mod constant.

Un tam-tam surd, un puls anemic e tot ce se auzea din vârful încălțărilor înnoroite ale hidrei.

” Mi-a căzut inima în bocanci!” suspină hidra și se depărtă ușor-ușor de propriul puls.

Pe unul din pereții domiciliului obligatoriu se afla scris de o mână stângă: ” Pentru a ajunge la formula antidotului, e necesar să ne bem zilnic propriul venin. Galben-sulf sau roș-mercur. ”

Read Full Post »

Diferențe de simț. Nesaț bolovănos.

” Îmi plăcea să fumez pe balcon și să arunc chiștoacele pe gaura unui calorifer vechi ce se afla acolo, în timp speram ca acest calorifer să se umple cu resturile țigărilor mele fumate și să scoată buburuze fără pete negre ce vor ieși pe gaura acestuia și vor invada toți copacii lumii.”

O arătare într-o lume a nimenilor, dinții ei valorând în aur cât capul Gorgonei din muzeul de lut al oamenilor de gumă.Cuvinte pictate, călcate, pocite de degete de smoală, cuvântări deșănțate, acoperite de un strat gros de săpun mucinic cu care păsările chele se spală una pe cealaltă. Ipocrizia se vinde în panere de metal coclit în care și-au făcut cuibul dedicații false de amor ars cu lumânarea nupțială; o mână se plimbă în sus și-n jos întrebându-se în care gâscă să lovească prima oară: ”În gâsca Alfa, fu primul gând calificat absurd! ” Ce gâște vor să devină gânsaci?? Mă gândesc că exact acele gâște ce s-au pierdut în complexul oedipian și nu înțeleg că doar gâscanul e cel cu gâtul mai lung. Sau mă rog, cel ce posedă și alte organe.

ora 07.00 A.M. Alarma infernală a telefonului roșu, ochii iubitului se deschid încet, se închid perfect și viața mai curge preț de 15 minute. La fiecare alte 15 minute, ceasul sună amenințător, picătura chinezească ce cade peste capetele noastre împreunate. Întoarcere în vis: cineva spală vasele murdare într-o  mașină automată de spălat rufe, altcineva spune că s-a blocat chiuveta creierelor infatuate, cratere uriașe în care urinează cocostârci drept  manifest dada.

Totul e de un suprarealism ce nu poate fi înțeles, se aude o voce habotnică.

Prescripția medicului: O porție de pietism porcin pentru cei ce nu reușesc să pătrundă în lumea sardinelor .

 Cei mai mulți dintre noi dorim să fim plăcuți, să ne bucurăm reconfortant de sentimentul de a fi plăcuți și ne simțim indignați dacă lucrurile nu se petrec în felul acesta. Dacă nu posedăm aparatul logic cu care să înțelegem felurite manifestări, le putem lesne numi măști, roluri bolnave și regăsim cuvântul cu care ne place să mânjim pereți de calcar alb: nebunie.

Corect, oamenii neînțeleși pot fi numiți nebuni din simplul motiv că logica lor,împreună cu imaginația debordantă, nu sunt mânate de spiritul de turmă și  mâna abominabilă a obedienței nu i-a hrănit pe acești oameni suficient. Paznicii Realității identifică inadaptarea celorlalți, fără să conceapă că poate uneori- dacă nu întotdeauna- ochii mei sau ai altuia văd culori suprarealiste.

Există cu siguranță un motiv pentru care fiecare se află într-o mască. Constant. Dacă nu se înțelege acest lucru, ori negi, ori nu vrei să cuprinzi ideea de societate. Realitatea aia de care vorbim. Ipocrizia nu își are rostul, suntem  fiecare într-un fel. Nu îi vorbesc  vânzătorului de shaorma în același mod în care îi vorbesc iubitului. Și nici nu îl privesc aidoma. Cu siguranță că există  un motiv pentru care suntem măști. De fapt roluri. Bingo. Dar asta nu înseamnă carnaval și prefăcătorie. E inutil de cele mai multe ori să ne prefacem că suntem altceva, cel mai bine e să acceptăm lucrurile pe care nu le putem schimba.

Ei bine, au trecut milioane de ani care ne-au modelat în acest fel, oameni ai societății, roluri,  roluri, roluri. Doar că unii din noi trăiesc în continuare în Epoca de piatră.

Cineva, acel cineva cu care îmi împart nopțile și cuvintele, mi-a spus cândva, pe la Facerea Lumii astfel:

”Putem afirma fără să ne simțim vinovați că lumea este făcută pentru noi.”

Zâmbesc tainic și aștept tufănicile.

Read Full Post »

Ermitizare.Ermetizare claustrofobică.

Mă cheamă Baudolino. Fumez creioane negre cu care uneori scrijelesc desene pe acești pereți fruști ai peșterii mele din nori alcătuită. Fumez pe ascuns diverse ierburi șamanice din care îmi împletesc apoi cozile albastre aplecate în jos întru evadare. Ne cheamă cohilia, strigă un gând calificat absurd de nisipos. ”If I go to Hell, I must be really high” spune Roy Buchanan și face dragoste cu chitara înfierbântată. Ne stropim din când în când cu picături de apă, ca niște cămăși mototolite pe care călcătoresele le unduiesc cu picături de apă pentru netezirea preaplinului. ”din toate florile din lume, eu tot pe tine te aleg” zise măcăleandrul și de pe umerașele din nori alese tricoul verde, – ”acela corporatist”, cum adesea îl numește -, îl îmbrăcă pe ijos și încuie ușa în urma sa. Tot ijos. (ijos= licență poetică împrumutată, de verificat etimologia cuvântului ”șmecher” pentru înțelegere. ). Pe cutia șamponului din baie scrie: ” protejat de căldură și lumină. Ferit de copii. Pentru uz extern”. Intern acest  interdicții – inhibiții nu ne pătrund. Baudolino, adicătelea eu, am scris cândva  omului iubit aceste cuvihinte: ” Uite fată, în morții măsii , pe ăia, niște stricați! Ia uite cum râd ca proștii în metrou! niște stricați! știi fată că ăștia care râd au giardia??? da, mi-a zis mami aseară când călca izmenele lu”tati.”

A plânge de fericire, iată un mister ce se proiectează asupra celui cu care te afli în simbioză. Ceri o țigară/ țigare plină de șiraguri interpretative, plină de flori  de mucegai pe care le ingeri, le consumi. Digestia e un proces important atunci când stai în poartă și face poeme/ poee( ”în pădurea verde, mândra-n poartă șede, cu ochii privește la …. cum trece..hiii”  ) . Există oameni pentru care Luminișul e salvarea: îi lași lui cântecele tale, îi lași părul tău să facă ce-a vrea cu el, florile tale uscate din vaze,  zâmbetul tău tainic(pentru că doar el îl poate înțelege).

Putem înțelege că Fata de ghindă e îndrăgostită. Rămânem la adăpostul acestei aparențe, numa” unii din noi știm, simțind implicațiile acestui fenomen, fără a a aduce la cunoștință că uneori nu simțim pământul de sub talpa noastră. Iată o artă șamandă, iată o suflare de divin.

Iată cum ești doar pentru singularul pluralului. Noi = eu= tu. Iată misterul, iată proiecția dealului, iată proiecția văii. Iată cine e Fata de ghindă. Ermitizare.

Analyze this. Mă cheamă Baudolino. Dacă l-ai citit pe Umberto Eco.

Read Full Post »