Cu ochii larg închiși

Pentru serile când mă-ntorc acasă
Printre blocurile dogorinde a miros
De cartofi copți și cireși înfloriți
Cu picioarele abia atingând
Propria mi reflecție în oglinda lacurilor

Când cu umbra în spate
Mă lupt cu dedublări și identificări în dublu
Cu gândul la emoția crepusculului,
Dorința ce s-ar naște fără desertul
Toxic al vinovăției
De a savura starea
nedefinită a înserării.

Doar
A trăi în intermediar
Între noapte și zi,
În definitivul provizoriu al lui J.Andrè

Cazna plăcută a provizoratului
Din care s-ar fi produs visul
De mai noapte când
Căutând să-ți cumperi noul
Realizezi că pieile vechi sunt încă rodnice

Iar tu prea lesne te-ai fi lepădadat de dânsele

Pentru serile când pășesc printre blocuri
Cu gândul la japonezii din Tokyo care dorm extenuați
Pe străzi în lipsa acceptării
Ideii de timp pașnic și dornic să te
Conțină
Somnului lor de o poezie izbitoare a realului
Le închin oda ochilor mei închiși.

Pășesc încet. Am uitat cum se merge
Așa.
Ca prin uter parcurg drumul ploii și al înverzirilor felurite
Aducându-mi constant în minte
Că doar cu ochii închiși se privește
Restul e doar canibalism ocular

Așa că trag aer verde în piept
Și îmi închin sfârșitul zilei de truditoare
Pășind printre blocuri care miros
A curse subterane ocazionale
Cu scurte opriri necesare în stații
Străine
Doar așa vei afla când te
Îndrepți cu adevărat către tine

Lăsând simplelor acte ratate din care
Țâșnește poezia posibilului
Locul lor printre blocurile
Care miros a cartofi copți și cireși înfloriți

Read Full Post »