Feeds:
Articole
Comentarii

image

Întrebată ce părere are despre universul acesta ce te ingurgitează  şi vomită printr-o gaură improbabilă, tânăra răspunse sec: „cine nu se teme de posibil?”
Îmi cer în ultimele zile exasperant o acualizare publică, una pe hârtie şi cât se poate de fățarnică, altfel cum aş putea defini orice numesc prin cuvinte? Ca şi când nu e de ajuns că pierd tot atunci când las în seama cuvintelor combustia gândurilor mele.
Aproape orice investire libidinală care m-ar determina(sic!) să sublim averse întregi de întrebări o înnăbuş  într-un travaliu voit avortat.
Riscul trăirii interioare, aşa numita viață spirituală este atât de departe de cuvinte, de „a arăta”, c’est-a-dire a vedea sau a fi văzut, atât de puțin conjugate încât în gustul abstinenței regăseşti fertilitatea inactivității.
Totul îmi e în vacanță, până şi interesul meu de a (mă) arăta mai mult de atât.
Nu vreau să impun realitatea, vreau să o trăiesc.
În aiciacum, acolo unde te-am cunoscut şi aici unde încă ne prefacem că nu ne ştim doar pentru a ne (re)cunoaşte fractalic la infinit.

30.06.2015. Acrobatul.

„Pentru ca un acrobat care sare fără plasă de siguranță să fie aplaudat și adulat ore în șir de întreaga audiență, acrobatul petrece nesfârșite ore de exercițiu în care nu-l vede nimeni, nu-l aplaudă nimeni în afara lui însuși. – acestea își spunea în fiecare dimineață acrobatul înainte de prima săritură”.

Nights-of-Cabiria-1957-3

august 2015. Cheia de portal.

” Nevoia sacră a copilului de a confirma animei că nu e doar nebunia fascinantă și spumoasă a unui animus ignorant pe de o parte, și nevoie de a liniști  pe același animus că nu cunoști identificarea cu desuetudinea în care alunecă depravarea animei, pe de altă parte..  NU te identifici cu niciunul, nu ești  lumină nici întuneric, dizolvi dihotomia realității, te scindezi jucând pe sârmă, un tampon aparent eficient între două ființe cărora le dai voie să se rănească însă  nu și să  se omoare.”

400369_178528065578942_1193219404_n

10.11.2015. Regresie apăsătoare.

”Copilul e pedepsit bând lapte rece, pe care și-l administrează de bunăvoie( sic!), același lapte care pare amar, o amărală care trece de la ochi la sân, de la privirea absentă a mamei în timpul alăptării,.

Ochiul absent sau ochiul prea avid. Ochiul distrat. Un ochi rece precum sânul care se otrăvește prin procură.

Bea acest lapte rece, copile, amorțește timpul, încremește-i pe toți și joacă-te holistic în lichidul amniotic care se declară , fără drept de apel, delicios de part-time!

…și azi cad bucăți din tencuiala uterului .”

https://www.youtube.com/watch?v=KAl1MCFKEJM&list=PL2F7404E0F98DD8B6&index=118

Eludări ermetizate

M-am dezbrăcat încet, fără clipiri inutile ale genelor abile, fără să  caut să ascult sunetul timpului care trece prin materie ,

M-am dezbrăcat privindu-te cum șoptești : “Eludează-mă, eludează-mă!

Goliciunea mea  iernatică  e  NUditate, gândești tu, același fel de a arăta doar NU, o eludare paradoxală,prelungirea amniotică a unei ecografii făcută unui organ intern abscons.

Vulnerabilul e digerabil doar în nuditatea internă a unui aparat psihic definitiv provizoriu.

Placa zgâriată a compulsiei la repetiție, fractaliul din care germinează fixația care devine

Așa cum este,

Adică, provocatoare, toxica fixație.

Orice vulnerabilizare e visul de împlinire a refulatului. Cum asculți de gândul cel dintâi, necesitatea socială a ascunderii Sinelui,

în fața unei transparențe, în spatele fricii ?

1bc46a835fa3546fd55f49d51861afef

Miroase  a foame patologică de a depăși norma ereditară, încă o porție, încă una până la următoare reactualizare a sinelui.

Învăț să nu mai caut momentul numit frumusețe, aleg să îl părăsesc în clipa lui culminantă, nealegând prelungirea inutilă a unui moment punctual.

Pentru restul, pentru ceea ce simt, cred, cunosc ca fiind simțire, pentru acest rest, îmi păstrez întregul ascuns sub clipirea genelor abile, fără să mai las cuvintele să definească nespusul.

to be continued

Am visat o altă scenă primordială, fără de fixații infantile , fără de Eul care se frânsese între realitățile psihotice ale altora.

Se lasă umbre peste amintiri prea demult defulate.

Mă ascund sub pavăza unor traume pe care niciodată nu le aș fi considerat apărătoare:

Nu-mi mai pasă căci terapeutul din mine se transformă, sublimă piatra în rahat și rahatul în non fixație. Non abandon aș vrea să numesc ultima părăsire a mamei mele.

De la 7 ani am avut alt tată care nu a fost niciodată nominalizat pentru acest rol însă asta nu-l oprea să-și exercite drepturi depline de părinte iresponsabil. Mama mea a avut doi soți, drept vorbind și fără de ocolișuri ipocrite. Încă-i are pe amândoi.

Tatăl meu biologic, castrat de mama mea  – doar biologică astăzi-  și-a  păstrat umbra aproape schizofrenă asupra imaginației mele pe care , inconștient ce-i drept, a înăbușit-o .Nici astăzi nu-l consider întreg vinovat, ca și când vina socială poate să fie împărțită. Astăzi visez pe apucate, nebunește, simetric egal cu  boala mea  nu pe atât de absconsă pe cât ar vrea orice bipolar, când pătimaș când sub umbra ideaților de suicid des legănate între vise .

Am vrut să-i spun mamei să o ierte Dumnezeu pentru păcatul de mamă așa cum jinduiam să existe undeva o forță superioară care să-mi ierte blestemele  de copil.

Pe mine m-a întrebat cineva dacă vreau să mă nasc?

Părinții mei sunt de la țară, ca și mine dealtfel. Doar că acum, după aproape 10 ani  într-un univers citadin, mă trezesc că-mi sunt aproape deloc  suficientă, mai departe de fobia socială care mă-ndeamnă să fiu doar psihanalist sau doar burete de suflete.

Tata e profesor de filozofie, întocmai partenerului meu de viață (sperând că mi am depășit opedipul prin faptul că  Florin – Partenerul meu de viață- e doar un absolvent al Prea Penisului Facultate. ).  Mama e farmacist, workoholică, cu trei  farmacii pe cap și cu angajați pe măsură. În  firma ei totul se rezumă la cocoloșeală. Un mare cocoloș în care fiecare își așteaptă rândul la lingușeală.

Am lucrat doi ani în farmacia mamei, timp în care am învățat toate substanțele active – aveau să mi fie de ajutor mai târziu  când aveam să fur ceva antidepresive și anxiolitice din una dintre farmaciile mamei – apoi aproape doi ani am lucrat ca  trainer de adulți. Întreaga-mi moștenire genetică- părinții și bunicii tatei au fost profesori de generații –  mi- a satisfăcut libidoul neinvestit.  Aveam în fața ochilor pozele bunicii mele – care alfabetizase satul – cu elevi, poze cu dedicații lacrimogene pe spatele acestora, cu scris tremurând, de mamă pedagog, de suflet neînțeles, de suflet orfan , de suflet văduvit de părinte, de model precis și fără de ispite.

Astăzi le privesc crucea, atât de fascinantă, alături de unchiul meu – umbră mnezică asupra copilăriei mele, ce vampiric  alimentează o anorexie puțin manifestă (dar ce, tu ai borât cu mine prin boscheți? )

Moni ( Emil Chiril ) , unchiul meu necunoscut , avea 4 ani când a decedat. Prima mărturie cunoscută  a fost că a murit de tuse măgărească.  aka gripa spaniolă care făcea ravagii in anii  50 in Romania. A murit după ce a venit de la spital, cerând să mai vadă măcar o data rândunicile cum zboară. Pe Moni l-au proiectat mnezic asupra fetiței din familie, cu aceeași ne- non- poftă de altoire întru ale mâncării. Am luat bătaie cu urzica, doar doar să mănânc …..Oricum NU am mâncat

. Si dealtfel nici azi nu mănânc, doar ma ghiftuiesc cu paliativi de mâncare, cu pseudo palpări ale  unei existențe deja înmărmurită in legi reiterate pana la confuzie.

4ada1e6f3e9e3a6c4d45cf07ddba4c00

Maine ma regăsesc in alienarea altor suflete mai putin sau deloc slobode..

Abuz.

Cuvânt deloc greu dar părtinitor. Nelipsit din discursul SupraEului punitiv încă,.

Taci, 3 ani de analiză nu-ți permit ( sau chiar asta ? )  această demitizare constantă. Și ce-i cu trei ani de analiză? Trei ani teroare, voluptate, excitație activă,  și latență vie ( sigur că mi permit un oximoron ). Trei ani , trei. Hai că nu i așa de greu – trei e perfect simetric cu un oedip neconsumat. Și dacă mama-origine nu e,   atunci tatăl absent se va întoarce?

Nicidecum .- asta spune CV- ul ce se aplică singur, psihotic, desăvârșit de psihotic. Desăvârșit de uman.

In treatment

Reactualizare, reactualizare. Ce mai face Sinele tău, Fată de Ghindă?

„Terapeuta semnalează pacientei că a vrut să se joace „de-a datul de mâncare” în momentul în care pacienta şi-a simțit expulzarea din uter.
Pacienta răspunde că s-a născut prin cezariană”
Ne jucăm „de-a datul de mâncare” dar miza se află adănc îngropată în inconştient. Atâtea obiecte tranzacționale care rănesc: prieteni care nu mai răspund la telefon. Cum le ştie ea, karma, săraca, pe toate.
gândul că nu mai ai familie. Dar cum, vociferează Supraeul, sângilii nu se uită. Atunci ei cum m-au uitat? poate şi au uitat propriul sânge, propria naştere. Familia oricum nu este de deținut, încerc să mă conving printre episoade maniacale, logoree şi bruxism sălbatic.
nu, familia nu se deține, doar este. Nu mai am o familie dar ea este şi fără mine. şi eu fără ei.
Mă lipesc de mine aşa cum mi-am lipit coroanele dentare ieri cu bani împrumutați.
Ea mă ascultă. E singura care o mai face. Tace deocamdată.
încep din nou. delirez, plâng şi mucii mi se scurg pe jos. dar nu e bai, aici am voie orice. Am voie să spun că singurul joc la care mă pricep de minune este jocul solitar în oglindă/ oglinzi.
Când eram copil obişnuiam să mă joc cu mine în oglindă. Tata se îngrijora şi spunea că numai copiii cu probleme fac aşa ceva. Profesor, ştie pedagogie. pe pâine.
copiii aud, părinților! şi uneori şi văd. Atunci luam oglinda, o spărgeam şi o ascundeam pe sub mobilele grele din sufragerie.am ascuns multe oglinzi.
image

însă ceea ce copilul a văzut în oglindă rămâne bine abandonat în singurul transfer care mai contează. Într-un duplex de pe bulevardul Decebal se află un desen: un om descărnat, cocoşat, cu picioare tremurânde , poartă în spinare un măgar intact. nimic mai adevărat. e timpul să renunțăm la cocoaşa inutilă a lucrurilor pe care le purtăm obsesional, de fală, din neputință.
un self adevărat e pe cale să strălucească.

Echt lucreaza. Face colaje. Eu mă aflu în echoes, silence, patience and grace. Toate aceste sentimente neaşteptate. sau prea aşteptate..
si s-au pătat de atâta aşteptare. dar de unde ?
musica e în aerul unui self. unul adevărat şi nici măcar nu mai contează că l -ai căutat. niciodată nu plecase şi acum plânge  de regăsire dacă vrei.

image

Un eu de ale mele scrisese :    
„mirosul de apă crudă, aerul nou al apei pe care ne croim drumul, prăpastiile în care cad doar perechi de ochelari ieftini. ”

prea blunt.

D(e)oare.rece.

Într-o noapte s-a visat vânător şi pradă în acelaşi timp. imposibil de simțit în acelaşi timp îşi spunea omul care în fapt atât  de resentimentar, habar nu avea că vocea lui nu ştie, că niciodată nu spusese ceea ce ştia şi nu dorea să se audă spunând-o. ura visele pentru că credea el că- l dau de gol în fața celorlalți.
-ce mai zice dumnezeu? îl întreba omul cu care îşi împărțea țigara deseori.
-care dintre ei ? eu sau tu?
(alt fragment)
image

………………. ….. .?..

mă  tem ca am  încuiat camera şi am uitat cheia înăuntru , spunea cel ce strigă să nu laşi timpul rămas să te facă  altceva decât un suflet viu.
să ieşi în seara asta din camera încuiată şi să străluceşti, ai auzit? să  dea dracul să  nu străluceşti,  spunea milităria care nu coborâse

încă din pod
(alt fragment)
image

…. ….. ….
pe fundal Salam strălucea. rampapam. pe public definitiv provizoriu.
cina cea de taina urlată.
4 tace deocamdată. 1 e în defensă şi 2 e în gol. 3 cred că poate să povestească singur ce şi cum.4 se prabuşeşte în plăcera masochistă de a asculta tăcerea personală.
….. …..
(ultimul fragment )
îmi aleargă placidus placebo prin vene.
there is always blood in love war.