Alte inutilități din seria fără nume.

Profesorul întoarse capul spre copilul cu ochii mari și îi zâmbi înțelegător. Ceva din privirea copilului cu cap de punker îl făcu pe tânărul profesor să zâmbească atât de trist mai devreme. Își umezi buzele cu limba la fel de uscată, deschise gura și spuse cu ochii țintă în ai copilului:

-Azi ai temă pentru acasă un citat, vreau să îmi spui la următoarea întâlnire cui îi aparțin cuvintele, de ce crezi că ți le adresez ție și cum crezi că ai putea să răspunzi. Iată citatul: ” Un măcăleandru-n colivie/ Umple Raiul de furie.”.

Copilul privi țintă-n țintă, ochi rostogoliți în ochi rostogoliți și, deschizând gura cu buze subțiri încăpățânate, spuse:

– Domnule profesor, nu mi-ați spus însă ce credeți despre visul meu. Știți că v-am povestit un vis deunăzi. Vă visam pe dumneavoastră,erați într-o casă răcoroasă și acolo era un copil ce tot spărgea la oglinzi mici și le ascundea pe sub mobilele casei adormite. V-am întrebat cine e copilul acesta? Mi-ați spus simplu: ”EU!” și apoi cu o voce schimbată ați teoretizat: ”Acest copil din fața ta nu a putut accepta realitatea, oglinzile așadar sunt o oroare pentru el, nerecunoscând nimic din universul său interior în reflecția oglinzii. Așadar le pedepsește ca naiba când prinde câte una: dă cu oglinda de pământ,apoi, înspăimântat de crima produsă, o pitește pe sub mobile. Oglinzile sparte de sub mobile. Frumos titlu pentru un eventual CV lunatic.” și apoi ați tăcut, nu ați mai spus nimic iar eu am încercat să mă plimb prin casa răcoroasă în căutarea copilului însă dumneavoastră mi-ați spus să nu mă obosesc: ”Dragă, copilul  apare doar când vrea el. Dar dacă îți dorești să-l mai vezi, mai stai pe aproape și nu mai fugi din casă. Mai face o sumedenie de minuni în afara spartului de oglinzi. Acordă-i o șansă!” Iar eu atunci m-am speriat atât de tare încât m-am trezit din vis. Eram transpirat, trist și mă aflat într-un pat străin. Aveam tuburi pe tot corpul și nu reușeam să mi le smulg. Bănuiesc că visam în continuare.Pentru că nu-i așa profesore, nu-i așa că nu se poate evada din banalitatea cotidianului decât prin crimă sau dragoste? Nu așa m-ați învățat?

-Cred că am vorbit cam multe în vis ca să vorbim și aici, în această convenție a realității comune. Într-o altă zi mai bine. Mă simt obosit acum și simt nevoia să dorm. Pe mâine, tinere , pe mâine!

Read Full Post »

O dimineață inutilă.

Doi păcătoși, unul din Sodoma și unul din Gomora nu au împietrit când s-au uitat înapoi. Și de atunci continuă să privească fix în ochii Medusei și să se minuneze de foile de ceapă universuri care se cască în ochii celuilalt. E o nebunie ca la facerea lumii.

Niște apăsări de degete, dăruirea inutilului, o mână ce îi ține alteia o fereastră deschisă către cer, o epidermă ce hrănește o altă epidermă, cearcăne în semilună ce susțin alte cearcăne cercuri în semilună, un siamenizm suav. Nu există împietriri și nici animale mitologice care ar putea sa te orbească, împietrească, ademenească, alieneze. De fapt nu există mituri. Nu există nici conștiință, implicit nici ideea de păcat. Tocmai de aceea acești doi păcătoși nu au împietrit când s-au uitat înapoi. Pentru că ei nu cunosc păcatul. V-am zis că e o ca o nebunie, mai rău ca la facerea lumii.

Read Full Post »

L’Albatros

Cunosc un albatros.

Un albastros baudelairian.  Un bărbat care trăiește în mii și mii de lumi. Fondul ființei sale este de o transparență, o fluiditatate aeriană. Sufletul său are o ușurătate a înțelegerii aventurii prometeice.

Pieziș e modul în care îl ating pe acest bărbat lucrurile care îl privesc. E ca și când acest bărbat are deasupra ochilor un anume ecran filtrant ce amortizează orice impresie și orice absurd.

Sunt cel Nemângâiat, cel Sumbru, cel Uitat,

Prinț aquitan,cu Turnul de mult în destrămare,

E unica-mi Stea moartă,-iar luthu-mi constelat

Poarta-al Melancoliei de-a pururi negru Soare.

E ca prințul de Acvitania, pe care aripile îl împiedică să umble, să se cațere prin prăpăstiile lumii. Ca orice albastros, nu își găsește locul pe pământul uscat.

De la bun început am simțit că acest bărbat este atras de lumi superioare, cum sunt acestea numite, sau să spunem că el aspiră la scopuri elevate în mod natural. Cel mai potrivit este totuși să spun că bărbatul este foarte atent la chemările misterioase și asta pentru că este cu o ureche sensibilă îndreptată spre vocile „de dincolo”,  și cu alta își ascultă propria sete de perfecțiune morală, gustul îmbătător al găsirii unui anume ideal spiritual.

În noaptea de Mormânt, Tu, ce m-ai mângâiat,
Redu-mă-n Posilippo, dă-mi marea, Bucuria
Şi floarea adorată de-un suflet sfărâmat
Şi-umbrarul unde Roza se-îmbrăţişa cu Via.

 Un interesant pasionat, îndrăgostit de paradoxul acut, așa este. Sufletul lui vibrează într-un cristal spiritual de suprasolicitare, un cristal împăienjenit cu gustul delicios al recordului în sine, de sine, pentru sine.

Sunt Amor,Phobeus oare?…Sunt Lusignan?Byron?
De buzele reginei mi-e fruntea-mpurpurată;
Visam în grota-n care sirena-n voie-noată…

De fapt, chiar o să vă spun două lucruri pe care lumea le povestește despre el:

1.Cică este campion olimpic la maratonul pașilor prin nori. Medaliile încă nu s-au decernat.

2. Lumea spune că e ceva în el, o forță mistică, o forță care îi permite să-și facă săgeată din orice lemn ca să atingă orice țintă.

De două ori trecut-am ne-nvins peste-Acheron:
Pe lira lui Orfeu, în drumul meu, am strâns 
Şi al Sirenei strigăt şi al Fecioarei plâns.

 

Poezia: El Desdichado – Gerard de Nerval.

Read Full Post »

Dialog cu surzi (III)

– Uite-mă , scriu pe întuneric cu mâna mea stângă paralizată de pucioasă, scriu ca o nebună – spune Fata de ghindă pereților în timpul crizei compulsive a cioburilor de sticlă verde

– Te văd, spune peretele numărul 1, un perete-catapeteasmă pe care se aflau inutilitățile pământului: doi pui galbeni despărțiți de linia orizontului, șuvițe lungi de păr lipite de ambalajul de aluminiu al unei ciocolate pentru diabeticii cuvintelor, semne de circulație subacvatică pentru cei fără-de-carnet de conducere a apei din  conducta cochiliei, niște drogați fericiți ce agonizau ca proștii în fiecare seară cu Fata de ghindă. Peretele numărul 1 mai avea niște fluturi din terebentină lipiți cu forța într-o mantisă albastră, operele infantile ale unor creioane nevrotice, un măr-roșie ce ieșise pe suprafața peretelui să se prostitueze cu bufnița numită Infinit care zăcea fără de glicogen în ficatul unei cutii în care trăiau căluții unui caleidoscop plin cu oglinzi sparte. te văd , repetă peretele numărul 1, te văd și îți dezaprob aceste hemoragii oculte care s-au preschimbat în sângerări ejaculante. Uită-te la tine, ai murdărit minunăție de cearceaf cu sângele tău, sânge încărăiat de la veșnicele tale lupte corp la corp cu creaturile mitologice pe care le iei cu tine în pat la culcare.  Ia privește,  perete numărul 3 (peretele numărul doi nu există, exact ca într-un roman de Will Self) , degetele de la picioarele Fetei de ghindă sângerează și nasc niște bucăți de inconștient tulburat și infantil. !Tu ce crezi?

– Nu știu ce să spun perete numărul 1, eu nu o văd pe această Fata de ghindă decât atunci când îi intră în cap că sublimează și se apucă să mă încrusteze cu fel și fel de platitudini ivite dintr-un hipotalamus mâncat de câini sălbatici și de elefanți africani. Bunăoară, aseară, a tras dulapul care mă învelește și m-a murdărit cu aceste cuvinte:

”Am pe masă un oracol din Delfi. E mare, pătrățos și plin de zgaibe castanii. Azi oracolul din Delfi de pe masa mea strigă, mai mult șoptește totuși printr-o portavoce imensă:Atunci când ești un observator, nimic nu-i neînsemnat.Tocmai de aceea mi-am pus niște vată de zahăr roz în urechi. Să nu mai aud vocea oracolului.”.

– Urât din partea ei, dar ce=ți pot spune eu care sunt găurit zi de zi ca o păpușă voodoo cu ace în care prinde scrum de țigarete watterproof,? spuse peretele numărul 1 în timp ce își ștergea ochiul stâng cu o batistă din lemn de cireș. Uite, tocmai înainte să sângereze în pat în neștire , Fata de ghindă a sprijinit pe mine un ins tare ciudat. L-am întrebat cum îl cheamă, el tot spune compulsiv: ”ma ma dali, ta ta tzara, mama dali, tata tzara, ghici ciupercă ce-i???” .

– dacă vrei îți spun eu cine e individul acesta , spuse Fata de ghindă cu voce stinsă. El e Omul munților. Sau al stâncilor mai exact, cu toate că nimeni nu știe de unde vine această creatură de lumină rece. L-am adus aici pentru că nimeni nu a avut curajul să-i vorbească și doar mă știți cum sunt atrasă de tot ce strălucește pe fundul lacului.

– Ooo, da, răspunseră pereții numărul 1 și numărul 3 într-un glas. Și ce i-ai spus?

– A, păi inutilități de-ale mele: ” Ce e cu tine aici , domnule Om al munților? Aici, pe pământul ăsta ? De unde vii și ce cauți aici ? Până la urmă ce rost are căutarea aceasta ? Nu cumva vrei să mă lași să te iubesc? Cum, ce e aia iubire? Ce frumos ești tu, pot să te ating?” și a venit cu mine aici, zice că vrea să știe ce e iubirea dar nu vrea să-mi vorbească până nu sângerez puțin pe aici prin cochilie.  Mi-a pus un vraf imens de cărți în brațe și mi-a dat termen să le citesc până mâine când mă va asculta din ele, să vadă ce am înțeles apoi îmi va pune note într-un catalog travestit într-o biblie albastră jerpelită de mama focului(ori de tata focului, cine știe). Își va scoate mănușile din piele de vulpe beată de pe mâinile sale atlasice și îmi va pune calificative:

– un vulcan noroios din care ies copaci pe jumătate înverziți înseamnă un calificativ mârșav de prost. adică Fata de ghindă a citit cu ochii din spatele axilei stângi și nu a înțeles nimic din ce trebuia citit. Rușine!

– bube de plastic puroinde în mijlocul cărora se află un ghem de turtă-dulce pictată execrabil de mâini albe, mici și ignorante. ah, da, acest calificativ este crunt, el înseamnă că Fata de ghindă a citit cărțile, le-a înțeles și apoi s-a galateizat singură în lichid amniotic în care cretinii-pământului(a se citi , Regii-pământului) au prăjit de două luni napi ciclopici, samovare din carton, flori de soc ruginite la încheietura liniei orizontului, pâlpâiri de găuri negre în care se țin toate porțelanurile urechilor interne care s-au spart, zgaibe de creier de cocoș orbit de propriile fantasme pline de suficiență. Ei, multe alte lucruri au prăjit cretinii în acest ulei primordial.

– și ce calificativ ai primit, Fato de ghindă? întrebă peretele numărul 1.

– Am primit un calificativ care se găsea într-un răvaș. Scria: ”. We are separate vampires in a nights silhouette ”. 

Read Full Post »

Caleidoscopie non-invazivă aka Colaj ghindistic.

Apa din duș se scurge sinuos în ghinda părului transpirat. Mai departe e un zâmbet de ghinduță-ghindoacă cu plete ude în dimineața unei teribile mahmureli.

Să continuăm. Se apasă butonul forward. Se înghite un analgezic cu substanță activă pe bază de sulf-wanna-be.  Pe masă se află universuri. Niște cărți.

Tatăl ghindei, aka Stejarul, spune: ”Nana, nu trebuie să citești mai multe cărți în același timp! Nu ești în măsură!”. Se răspunde: ” Ultima oară când m-am măsurat aveam 1, 65 m !”

Se reiau lecturile de ieri. Prima carte din mâinile fetei o duce pe aceasta cu imaginația brambura. Realitatea nu a fost niciodată suficient de satisfăcătoare pentru a o determina pe tânără să plătească o sumă modică drept chirie. (Fuck hippies, îl aud pe Eric Cartman spunând!). să vedem, să vedem:

” La ușa camerei de lucru a maestrului Huld, K. se opri, deschise și îi strigă negustorului care continua să meargă mai departe, docil.

– Mai încet! Fă lumină aici!

Gândindu-se că Leni s-ar fi putut ascunde acolo, îl puse pe negustor să scotocească prin toate ungherele, dar camera era pustie. Când ajunse în fața portretului, își opri însoțitorul apucându-l de bretele.

– Îl cunoști? întrebă, ridicând degetul arătător.

La rândul său, negustorul ridică lumânarea, se uită o clipă în sus clipind din ochi și spuse:

– E un judecător.

– Un judecător de seamă? spuse K. dar negustorul ridică ochii ,admirativ.

–  E un judecător de seamă. ”

Se închide cartea, se mai bea un pahar. Aici e party în ritm de lectură haotică. Undeva , într-o cută a creierului, se aude vocea lui Johnny din Naked:

”- Have you ever seen a dead body?

– Only me own. ”

A doua carte:

” Jertfit de la bun început pe altarul operei sale, dându-și seama de riscurile harului acesta fără scăpare, dar nevrând să- i recunoască decât exigențele, aruncă fratelui cuvintele acestea grele de povara unui asemenea destin. „simt în mine un foc pe care nu îl pot lăsa să se stingă ci, dimpotrivă, pe care trebuie să-l ațâț, deși nici eu nu știu pe ce făgaș voi fi mânat. Nu m-aș mira să fiu împins spre o ieșire întunecată. Dar în anumite situații, mai bine să fii biruit decât biruitor, de pildă mai bine Prometeu decât Jupiter!  cât privește arta, intransigența sa e totală.”

Colajul meu se completează cu Otto Rank: ” Artistul poate experimenta mai mult în evenimentele foarte mărunte ale vieții decât omul obișnuit în cele mai pestrițe aventuri, deoarece ele reprezintă pentru el numai ocazia de a lua cunoștință cu regatul său interior. Excitabilitatea lui este doar reversul fenomenului și trebuie să apară, în măsura în care el nu utilizează acest surplus în activitatea lui artistică ci alege calea obișnuită de a permite afectelor sale să se descarce în realitate.”

Pure eye candy !

…..și terminăm cu Jelinek: ” Erika se opune, spune că nu cunoaște sentimente. Dacă ar recunoaște un singur sentiment, nu l-ar lăsa să treacă înaintea inteligenței. Mai aduce un al doilea pian între ea și Klemmer. (….) Ea se îndoaie în pozițiile cele mai imposibile și Klemmer simte, surprins și surpinzător totodată,un nod de greață urcându-i-se în gât, dar care se lasă imediat inclus în senzațiile lui. Dacă vrei, te obișnuiești. Totul e să nu fii așa exclusivist. Erika își trosnește încheieturile degetelor, ceea ce nu-i folosește nici la sănătate, nici la pian.”.

 

A cui analiză e aici?, se întreabă Fata de ghindă. Mă duce cu gândul la un tablou.

”He took his vorpal sword in hand:
Long time the manxome foe he sought –
So rested he by the Tumtum tree,
And stood awhile in thought.”

Read Full Post »

Cititoarea și spleenul.

Somn comatos. La trezire :

Uneori durerea ta e prea reală ca să auzi vocile îndurerate ale celor care te strigă înapoi. Știi că Luna trebuie sa moară .

Să înnebunești, iată un preț frumos pentru abandonarea sublimului.  Să fie un preț bun pentru egoismul feroce al durerii din prăpastie? Cochilia prea călduroasă ce spune?

Pași dezlânați până la frigider: două beri dintr-o răsuflare și una în scârbă. În acord cu starea de fapt.Croitorașul cel viteaz.

După amețire:

Nu există preț pentru frică.Pentru părăsirea existenței-pereche în tăcerea claustrării.Să lași un om în tăcerea prăpastiei e un păcat oribil. Asta pentru cei care cred în virtute, pentru restul, e un gest de înalt egoism.

Cu mâini tremurânde se deschide o carte. Fără a urma tabietul normal al citirii unei cărți, ochii cititoarei tremură asupra prefeței. E o recitire mai exact. Franz Kafka,  Procesul, traducere de Gellu Naum, prefață și tabel cronologic de Romul Munteanu. Cititoarea recitea această carte pentru că simțise mai deunăzi că aici va regăsi cheile tăcerii sau una din ele, cel puțin. Prefața îmbolnăvește ochii cititoarei de la bun început. Iată cheia, iată asemănarea:

” Obsedant, impulsul său de apropiere tandră  și profundă de femeie, spre a realiza acea mult dorită existență-pereche, înscrisă de autor între legile fundamentale ale vieții, se compune dintr-un amestec ciudat de atracție-repulsie- frică. Franz Kafka face parte din acea categorie a damnaților excesiv de pudici.(…). Franz Kafka privește realitatea cu frică și cutremur. De aceea și scurtele sale stații de tranzit în viața intimă au un epilog nefericit, frica rămânând motivul fundamental pentru care scriitorul își refuză cu o evidentă durere, fixarea mai îndelungată sau definitivă în existența-pereche.”

La sfârșitul citatului, ochii tremură sub pânze de păianjen. O omidă se plimbă pe balansoarul în care corpul cititoarei zace. Un prim gând îndeamnă la ucidere a omizii sub talpa ce poartă sandale numărul 36. Apoi urmează mândria: ”Trebuie să moară, uite cât rău face. Omida e dăunătoare. Ce fluture ? ce? Eu văd o omidă cu păr. O anomalie oribilă a naturii.”

Mâinile urmează singure drumul sinuos până la perii omizii. De acolo degetele preiau omida în palma stângă, în palma mică și transpirată. Ochi în ochi, durere în durere:

”Știm amândouă că o să murim. Cine spune că una din noi trebuie să moară acum? ”

Mâinile coboară omida de tivul rochiei și se lasă  întinse, odată cu întregul corp al cititoarei în balansoarul aflat într-un soare de iulie teribil.. Urmează un nou somn comatos în care creierul, ieșit din orbitele sale normale urlă:

”Există preț pentru frică. Există preț pentru minciunile psihopate.”

Ochii închiși, lacrimi uscate, broboane de transpirație ce se rezumă la a traversa corpul cititoarei, cuvinte alergând anapoda prin gura mică, unele răzbătând ca o eructație  printre buzele închise și printre paginile cărții pusă drept parasolar pentru față:

”Aceea e singurătatea lucidității. Aceea e.Cineva părăsește prăpastia altuia, bătut cu pietre și julit în genunchi.”

Altcineva strigă cum că ar vrea să atingă fire de păr și să simtă inimi bătând. Doar atât.

Buzele cititoarei ar vrea să îngâne ceva, dar somnul comatos o cuprinde din viscerele descărnate. Doar gândul mai bântuie aiurea printre broboane de transpirație și fucidat de sulf:

”Cochilia  e oarbă, surdă și șchioapă. Unde te întorci mâine, cu ce mâini, cu ce urechi? Unde sunt ochii?? Cu ce preț plătim cutezanța de a trăi în două lumi? Cât costă boala noastră?”….

 

Read Full Post »