Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘fata de ghinda’

Privat.Public.Privat.Public.

Agresiune. Iertare.Agresiune. Iertare.

Asta am tot făcut cu blogul acesta al meu în ultima perioadă. Se înțelege de la bun început că agresiunile sunt paranoice dacă dorim să le numim astfel.

În ultimul timp, mi-am compus tot blogul în cap. Le aveam așezate așa, posturi pentru mine și doar pentru  mine.

Eu nu am hemoroizi.Nici măcar albaștri. În mare parte, blogul acesta era un exercițiu de defulare, apoi am înțeles că frustrările altora se proiectează asupra mea.Am ieșit din mine de atâtea ori încât  înțeleg nevoia celorlalți de a cunoaște un om prin traume defulate pe un blog oarecare.Nu vreau să explic mecanismele ce îi ghidează pe acești oameni să se ascundă în spatele calculatorului, sub un anonimat interesant. Se numește masochism și am realizat că agresiunea e de fapt proiecție din nou. NU eu sunt cea agresată și de aici povestea devine idioată. Când implici oameni ce nu îți pot înțelege trăirile, ajungi să stai cu porcul în nămol și să te gândești la nemurirea unor efemerități.

A se remarca tonul idiot și complet aberant în care aleg să scriu. Cu siguranță face parte dintr-un travaliu pe care mi l-am autoprescris pentru individualizare. NU am aflat cu siguranță cine sunt prin a mă raporta doar la ceea ce fac oamenii din jurul meu și modul lor obedient de a se strânge în cete de colindători prin supermarket pentru a afla înțelepciunea.

E un proces inutil , spuneam cândva. Este în mare parte, ca și căutarea aceasta bezmetică de a afla cine ești proiectând asupra celorlalți întrebări de care ție, îți este atât de teamă să ți le pui , încât alegi să le pui retoric altora. Nu. Ce înseamnă oare să cunoști și să știi mai mult? În genere, despre oameni, despre tine, despre Fata de ghindă. Înseamnă că te apropi tot mai mult de sentimentul acela minunat că….hm, că știi că știi nimic. Și nimic e ceea ce vei cunoaște, ni se spune la Templu. haha. Aici era o glumă.

În ultimul timp oamenii au crezut despre mine că mă joc de-a psihologia, că în imaturitatea mea mă joc cu oglinzile, cu oameni ca și când oamenii sunt măști de carnaval. Se numește agresiune și acest cuvânt m-a cam îmbolnăvit într-o perioadă. Agresivitatea se manifestă ca expulzare în afară a unei forțe distrugătoare, originar dirijată către Sine. Și cum acest post este complet idiot , să explicăm ce înseamnă Sine, sau cel puțin ce spunea tata Freud când era pe cocaină. (Păi da, psihologia, zic oamenii, e pentru drogați, artiști și poate părea pentru cei ce trăiesc încă în epoca de piatră un soi de farmece. Sau să zicem fermece, ca la țară.). Să revenim. De la tata Freud citire Fata de ghindă a înțeles că Sinele reprezintă forțele generate  de istoria speciei, impulsiile, instinctele. Un fel de Eu instinctual. Minunat zic.

O ultimă defulare. Dejectare. Fără hemoroizi albaștri de partea mea. O mică agresare din partea Fetei de ghindă. Și o numesc mică pentru că pot mai mult. Dar să spunem că am ales să nu conduc oamenii către moartea sadică de sine(a nu se înțelege sinucidere) . Da, o fac pentru că știu că există riscul să devii victima compulsiei prin repetiție. Încerc să spun, la un mod idiot și primar, că nu e bine să te identifici cu o altă persoană. Fata de ghindă e Oana, așa o cheamă și singura ei identificare , perfect normală atunci când vrei să îți realizezi Idealul de Eu, este aceea cu părinții ei. Pentru că aceasta e normalitatea. Normalitatea mea bineînțeles. Ca să afli cine ești, poți să faci ”fermece” de-astea psihologice(iar o glumă proastă). Nu trebuie să faci nimic din ce face Fata de ghindă, în fapt, nici nu ave cum să fim toți din ghindă și să mâncăm vopsea galbenă din muștele celorlalți. Aici erau dejecții, defulări, un mod minunat de a mă ajuta să trec peste lucruri ce nu se doreau ieșite din inconștient.

Nu mi-au plăcut niciodată persoanele narcisice care încearcă să se identifice cu alții într-un soi de neputință.Poate sunt dură acum, dar am înțeles că atunci când ești agresat, trebuie să aplici legea junglei. Agresează! Doar că uneori trebuie să înțelegem că (și acum ca să devin complet idioată mă apuc să dau citate): ” Ceea ce este îngăduit lui Jupiter, nu îi este îngăduit boului.”.

Revin la vechiul meu blog. Acesta este singurul meu post idiot, complet inutil și lipsit de orice urmă de altruism.De azi Fata de ghindă va scrie din nou. Defulări bineînțeles , din care stimații mei cititori vor înțelege că sunt un om cu probleme. Păi sunt, doar că mi le gestionez. Și azi mă eliberez minunat de o anxietate și scriu într-o stare de regresie pe care mi-am impus-o. E minunat. Am înțeles că există oameni slabi ce nu au această capacitatea de a privi oamenii în față și a asculta. Ori a vorbi. Comunicare. Pfiu, ce ușor e .

Limitele corpului sunt mai stricte decât limitele dorinței.

Anunțuri

Read Full Post »

Fiecare om pe care îl privești îți creează o imagine în minte, mie cel puțin așa mi se întâmplă. De exemplu, când o văd pe mama , văd o plăcintă cu brânză dulce din copilărie, când îl văd pe tata văd rafturi întregi de cărți, când îl văd pe vărul meu îl văd pe domnul Goe cu pălăria de mariner. Ce-i drept imaginea se poate schimba în timp.

Am cunoscut acum ceva timp un tip interesant. Pentru el am imaginea: fagure cu miere.  Un fagure construit din cărămizi uriași, mov și galbene din care se scurge ca și mierea, un suflet de aur negru-alb în timp ce mii de albine îi construiesc în continuu pereții fagurelui.

Da, deci om interesant. Dacă îi privești ochii îndeaproape cu siguranță că vei vedea în pupila fiecărui ochi înfiptă imaginea și , în același timp, ideea de fagure.

Și atunci când ochii lui clipesc, miere dulce se prelinge pe genele lui, ca niște aripi de flutur beat de lumina prea puternică a Lunii. Căci acest tip interesant, care are un fagure de miere dulce în el , privește  o lumină puternică și se minunează cum nu se topește ceara din el de atâta lumină călduroasă.

Acest tip interesant e un fagure cu miere cu ochi de fagure cu miere, cu degete din ceară de albină, cu buze ca două firicele aurii de miere, cu colțurile gurii  ca niște pereți perfecți ai unei celule de ceară din fagure, cu un păr ca o miere care se prelinge din preaplinul fagurelui-creier, se prelinge în afară și curge într-un râu maroniu-auriu de miere delicioasă bănuiesc.

Și acum urmează lecția:

Tipul meu interesant este fagurele meu cu miere. = Propoziție afirmativă ce te îmbolnăvește aproape de atâta posesivitatea agresivă.

Tipul interesant căruia îi privesc fizionomia acum este un fagure de miere care îmi place așa de mult că o să renunț la cura de slăbire și o să gust niște ….. miere. = Propoziție cu valoarea de adevăr dacă și numai dacă tipul interesant nu e un Bou.

Despre Bou într-o lectură viitoare.

Read Full Post »

Adevărata mea viață începe în fiecare zi după ora 00.25 AM.

Până atunci mă prefac că sunt moartă, doar ca să nu fiu bănuită de viața din mine.

Sunt în interiorul unui preaplin în fiecare noapte numai și numai după ora 00.25.

Ziua mă prefac moartă iar noaptea mă trăiește viața cu sălbăticie.

Ziua sardină , noaptea sirenă din adâncuri. Ziua o platoșă strălucitoare, noaptea fascicul de lumină. Ziua veselia disimulată a măștii, noaptea libertatea goliciunii.  Ziua gunoier, noaptea reporterul lumii.  Ziua frigidă, noaptea nimfomană(a se citi poftă de viață, hah!). Ziua pereți plini de desene, noaptea un veritabil tavan gol.

Ziua aici, prin aici-ul ăsta, noaptea acolo, în irealitate. Ziua sardină, noaptea sirenă din adâncuri.

În fiecare noapte după ora 00:25, dau drumul grădinii zoologice: nu mă mai tem de miile de lumi care iau naștere în ochii mei din prima secundă în care încep să trăiesc.

Azi noapte am comparat două voci destul de interesante fiecare în felul lor : una era ca o gutuie coaptă toamna devreme, îngropată în puf galben și maroniu, iar cealaltă ca o apă caldă ce spală gutuia de puful său caracteristic și o pregătește pentru a fi savurată,mirosită , poate chiar devorată.

Read Full Post »

De când mă știu dorm cu foi de hârtie albe, goale și altele pline, scrise la capătul pieptului. De fapt, am vrut să scriu la capătul patului. Am vrut, dar deh, nu poți să ignori adevărul.

El va ieși întotdeauna la suprafață: chiar cu posibilitatea(cea mai probabilă) de a trece neobservat, chiar ignorat iar de cele mai multe ori considerat o greșeală grosolană demnă de șters cu radiera ori cu backspace-ul.

Adevărul e un act ratat în prezent, din păcate. Și ca orice act ratat, doar cei care țin la greșeli, nu îl vor ignora.

Adevărul e un atc rtaat(a se citi act ratat). Atât mai poate și el săracul.!

 

 

 

 

…Pentru mine adevărul e copacul meu din nasturi verzi pe care o să-l construiesc zilele următoare. Un copac din nasturi, dar plin de nori verzi și adevăr.

Read Full Post »

Azi am stat pe o bancă. Am așteptat pe cineva.

Și cum priveam în stânga și în dreapta să îl văd pe acel cineva, pentru prima oară l-am văzut în mărul unei fete care îl mânca grăbită spre metrou. mai târziu l-am văzut în zâmbetul tipului care mi-a lăsat un ziar pe bancă(poate vrei să-l citești mai târziu!), dacă mă credeți, l-am văzut o clipă și în tanti aia mare și mov care s-a așezat la un moment dat pe bancă alături de mine și ofta din suflet în timp ce citea ziarul. L-am văzut apoi în gesturile greoaie ale unui bătrân care se căznea să coboare dintr-o mașină neajutat de nimeni.

Apoi deodată s-a făcut lumină și soare. Cineva a zâmbit, cineva mi-a zâmbit. Am zărit zâmbetul Cinevaului.

Cineva e aici și acum.

 

….. Să știți că mai există și nebuni fericiți, chiar dacă vi se pare imposibil. Nebunii sunt fericiți atunci când uită să mai trăiască și îi trăiește timpul pe ei.

Pe mine mă trăiește un cuvânt scurt. Exact. Mă trăiește. Poate sunt doar nebună, poate sunt doar fericită, poate sunt ambele, dar cine are răspunsul la aceste întrebări fundamentale? parcă știm de ce suntem aici, pe pământul ăsta…

Later edit: Un om pe nume Dali, pe care unii îl consideră geniu, alții nebun spune(a): ” A începe să te naști, e deja un mod de a nu muri!”

Read Full Post »

Sunt niște cărți care întotdeauna m-au ademenit. Genul de cărți care conțin mister, didactic ori nu, cărți care te transformă, îți aduc aminte să fi cine ești cu adevărat. Sunt cărți fără coperte, cărți atât de atrăgătoare prin goliciunea lor, cărți care îți sugerează ce pasiune ascunsă mistuie în paginile ei, ce non-povești extraordinare o alcătuiesc,  o construiesc pe interior. Sunt cărți care sub aparența prafului care le acoperă strălucesc în toate culorile unui caleidoscop.

Nu poți însă să citești această carte decât dacă respecți anumite reguli.

În primul rând, trebuie să ai mâinile foarte delicate, pentru că paginile acestei cărți sunt atât de subțiri și sensibile încât se rup la o simplă întoarcere a paginii. După ce mâinile îți devin delicate trebuie să înveți să privești. Ochii noștri nu sunt pregătiți, nu sunt antrenați din naștere să citească acest gen de litere pe care le conține cartea despre care vorbesc. Va trebui să citești multe mizerii de cărți de duzină și câteva cărticele bune și să le poți înțelege scrisul pentru a putea să citești măcar primele litere ale acestei cărți misterioase și atrăgătoare.

Și după ce faci toate eforturile să poți să citești această carte multpreadorită ajungi să o iei în mâini și să observi că această carte fără de coperte e închisă cu un lacăt mare, ruginit dar viguros. Știi doar atât: tu nu ai cheia de la acest lacăt!

Lași cartea din mâini înapoi pe raft și pleci mai departe singur și dezamăgit! La ce bune mâinile delicate și ochii vigilenți dacă nu ai putere să rupi un lacăt nenorocit?

Cărțile nu sunt pentru toată lumea.

Read Full Post »

Nu am putut să parcurg niciodată travaliul morții cuiva drag. Atunci când a murit Pina, femeia care avea grijă de mine și care m-a crescut, am murit cel mai rău. Ea era prietena mea, mama mea, sursa imaginației mele, inspirația mea de atunci.

Ea era Îngerul meu protector.  Nesuportând trauma dispariției ei, l-am inventat pe Taita, prima mea Fantomă de la Operă. Taita era un scrib egiptean cu ochi negri și calzi, care mă ajuta întotdeauna să trec peste realitate. Substitutul Îngerului meu păzitor mort.

Mi-am creat întotdeauna realitățile mele în ceea ce vedeam în jurul meu: în două bețe de chibrit arse văd doi copii care s-au jucat pe afară toată ziua și ajunși în casă pe seară sunt plini de praf și cu fețele înnegrite de la atâta joacă. Într-o pereche de degete ridicate aș putea să înțeleg: ”Îmi pasă de tine!”, într-un ochi însângerat văd un tânăr care cară doruri grele în spate, întocmai lui Atlas.

Am o prietenă care vede lucrurile diametral opus. Mi-ar spune : ”Iar te joci cu bețele de chibrit scârboase și negre? NU vezi ce te-ai murdărit pe mâini?” sau ”Fată, ce proastă ești, ăla te înjură , nu îți spune că îi pasă!!!”. Nu vreau să știu ce ar putea să îndruge despre ochiul însângerat.

Putem să alegem oricare din aceste viziuni, ori putem  alege calea de mijloc, ceea ce e de preferat.Dar niciodată nu îți închide imaginația într-un stup cu albine flămânde!

Până una alta, your choices are half chance, so are everybody else”s. 

Read Full Post »

Older Posts »