Profitabilul provizorat. File de jurnal.

30.06.2015. Acrobatul.

„Pentru ca un acrobat care sare fără plasă de siguranță să fie aplaudat și adulat ore în șir de întreaga audiență, acrobatul petrece nesfârșite ore de exercițiu în care nu-l vede nimeni, nu-l aplaudă nimeni în afara lui însuși. – acestea își spunea în fiecare dimineață acrobatul înainte de prima săritură”.

august 2015. Cheia de portal.

” Nevoia sacră a copilului de a confirma animei că nu e doar nebunia fascinantă și spumoasă a unui animus ignorant pe de o parte, și nevoie de a liniști  pe același animus că nu cunoști identificarea cu desuetudinea în care alunecă depravarea animei, pe de altă parte..  NU te identifici cu niciunul, nu ești  lumină nici întuneric, dizolvi dihotomia realității, te scindezi jucând pe sârmă, un tampon aparent eficient între două ființe cărora le dai voie să se rănească însă  nu și să  se omoare.”

10.11.2015. Regresie apăsătoare.

”Copilul e pedepsit bând lapte rece, pe care și-l administrează de bunăvoie( sic!), același lapte care pare amar, o amărală care trece de la ochi la sân, de la privirea absentă a mamei în timpul alăptării,.

Ochiul absent sau ochiul prea avid. Ochiul distrat. Un ochi rece precum sânul care se otrăvește prin procură.

Bea acest lapte rece, copile, amorțește timpul, încremește-i pe toți și joacă-te holistic în lichidul amniotic care se declară , fără drept de apel, delicios de part-time!

…și azi cad bucăți din tencuiala uterului .”

https://www.youtube.com/watch?v=KAl1MCFKEJM&list=PL2F7404E0F98DD8B6&index=118

Read Full Post »

Dintr-un caiet comun

” Un cocostârc plimba o secure prin fața căilor domnului. Copiii bezmetici alergau în sinea lor după mucuri de lumânări arse. Cineva striga: – Iată otrava, iată sarea neagră a curelei tatălui.

Un individ gorilă se lupta cu cercurile vicioase ale unui butoi de vin finlandez. E o durere surdă în coasta străpunsă a cerbului, un clondir de cristal îi iese din abdomen și se încinge pe alocuri cu usturoi granulat.

Spasme, spasme, spasmofilie de iarnă: din doi în doi ani, stăpânii mondiali ai petrolului vin și îi încing abdomenul cerbului cu picioare de elefant putrezite.

A venit cineva , striga o voce a realității primordiale, un ecou ce se auzea din interiorul unui cub Rubik, un cub presărat cu probleme elementare din care universul de autoflagela pentru a produce miasme ascunse. Există lucruri imposibile, lucruri care odată crezute, devin posibile. Iar posibilul este cel care ne sperie de fiecare dată. Imposibilul – o idee.

Omul din întuneric era scârbit și speriat de umorile femeii-elefant… aceasta s-a trezit mușcată de câini fioroși pe care ea însăși îi primise în curtea Vomitoriumului principal.

Pe o străduță de catifea se odihneau ideile fundamentale ale unui filosof cinic, un filosof fără sistem.

Exact pe asfaltul negru pe care se așezase de bunăvoie , filosoful din întuneric o fuma pe femeia-elefant.

-Fumează-mă! , strigă femeia elefant cu ultima suflare. ”

 

pe o altă pagină a caietului scrie:

” Cu mâinile cuvintelor,

dimineața, țigara, sânii iubitei,

cafeaua rece, ochii iubitei,

cearceaful cald, trupul iubitei,

gândurile mele, visele iubitei,

hainele mele, mângâierile iubitei,

numele obiectelor, poeele iubitei…”

 

 

Read Full Post »

Agresiunea și hemoroizi albaștri

Privat.Public.Privat.Public.

Agresiune. Iertare.Agresiune. Iertare.

Asta am tot făcut cu blogul acesta al meu în ultima perioadă. Se înțelege de la bun început că agresiunile sunt paranoice dacă dorim să le numim astfel.

În ultimul timp, mi-am compus tot blogul în cap. Le aveam așezate așa, posturi pentru mine și doar pentru  mine.

Eu nu am hemoroizi.Nici măcar albaștri. În mare parte, blogul acesta era un exercițiu de defulare, apoi am înțeles că frustrările altora se proiectează asupra mea.Am ieșit din mine de atâtea ori încât  înțeleg nevoia celorlalți de a cunoaște un om prin traume defulate pe un blog oarecare.Nu vreau să explic mecanismele ce îi ghidează pe acești oameni să se ascundă în spatele calculatorului, sub un anonimat interesant. Se numește masochism și am realizat că agresiunea e de fapt proiecție din nou. NU eu sunt cea agresată și de aici povestea devine idioată. Când implici oameni ce nu îți pot înțelege trăirile, ajungi să stai cu porcul în nămol și să te gândești la nemurirea unor efemerități.

A se remarca tonul idiot și complet aberant în care aleg să scriu. Cu siguranță face parte dintr-un travaliu pe care mi l-am autoprescris pentru individualizare. NU am aflat cu siguranță cine sunt prin a mă raporta doar la ceea ce fac oamenii din jurul meu și modul lor obedient de a se strânge în cete de colindători prin supermarket pentru a afla înțelepciunea.

E un proces inutil , spuneam cândva. Este în mare parte, ca și căutarea aceasta bezmetică de a afla cine ești proiectând asupra celorlalți întrebări de care ție, îți este atât de teamă să ți le pui , încât alegi să le pui retoric altora. Nu. Ce înseamnă oare să cunoști și să știi mai mult? În genere, despre oameni, despre tine, despre Fata de ghindă. Înseamnă că te apropi tot mai mult de sentimentul acela minunat că….hm, că știi că știi nimic. Și nimic e ceea ce vei cunoaște, ni se spune la Templu. haha. Aici era o glumă.

În ultimul timp oamenii au crezut despre mine că mă joc de-a psihologia, că în imaturitatea mea mă joc cu oglinzile, cu oameni ca și când oamenii sunt măști de carnaval. Se numește agresiune și acest cuvânt m-a cam îmbolnăvit într-o perioadă. Agresivitatea se manifestă ca expulzare în afară a unei forțe distrugătoare, originar dirijată către Sine. Și cum acest post este complet idiot , să explicăm ce înseamnă Sine, sau cel puțin ce spunea tata Freud când era pe cocaină. (Păi da, psihologia, zic oamenii, e pentru drogați, artiști și poate părea pentru cei ce trăiesc încă în epoca de piatră un soi de farmece. Sau să zicem fermece, ca la țară.). Să revenim. De la tata Freud citire Fata de ghindă a înțeles că Sinele reprezintă forțele generate  de istoria speciei, impulsiile, instinctele. Un fel de Eu instinctual. Minunat zic.

O ultimă defulare. Dejectare. Fără hemoroizi albaștri de partea mea. O mică agresare din partea Fetei de ghindă. Și o numesc mică pentru că pot mai mult. Dar să spunem că am ales să nu conduc oamenii către moartea sadică de sine(a nu se înțelege sinucidere) . Da, o fac pentru că știu că există riscul să devii victima compulsiei prin repetiție. Încerc să spun, la un mod idiot și primar, că nu e bine să te identifici cu o altă persoană. Fata de ghindă e Oana, așa o cheamă și singura ei identificare , perfect normală atunci când vrei să îți realizezi Idealul de Eu, este aceea cu părinții ei. Pentru că aceasta e normalitatea. Normalitatea mea bineînțeles. Ca să afli cine ești, poți să faci ”fermece” de-astea psihologice(iar o glumă proastă). Nu trebuie să faci nimic din ce face Fata de ghindă, în fapt, nici nu ave cum să fim toți din ghindă și să mâncăm vopsea galbenă din muștele celorlalți. Aici erau dejecții, defulări, un mod minunat de a mă ajuta să trec peste lucruri ce nu se doreau ieșite din inconștient.

Nu mi-au plăcut niciodată persoanele narcisice care încearcă să se identifice cu alții într-un soi de neputință.Poate sunt dură acum, dar am înțeles că atunci când ești agresat, trebuie să aplici legea junglei. Agresează! Doar că uneori trebuie să înțelegem că (și acum ca să devin complet idioată mă apuc să dau citate): ” Ceea ce este îngăduit lui Jupiter, nu îi este îngăduit boului.”.

Revin la vechiul meu blog. Acesta este singurul meu post idiot, complet inutil și lipsit de orice urmă de altruism.De azi Fata de ghindă va scrie din nou. Defulări bineînțeles , din care stimații mei cititori vor înțelege că sunt un om cu probleme. Păi sunt, doar că mi le gestionez. Și azi mă eliberez minunat de o anxietate și scriu într-o stare de regresie pe care mi-am impus-o. E minunat. Am înțeles că există oameni slabi ce nu au această capacitatea de a privi oamenii în față și a asculta. Ori a vorbi. Comunicare. Pfiu, ce ușor e .

Limitele corpului sunt mai stricte decât limitele dorinței.

Read Full Post »

Povestea unei presupuse nebunii.

Bună. Mă numesc  Fata de ghindă și am aproape acei ani ce mă fac  să realizez că sunt prea albă la față pentru oamenii din jurul meu. Cea mai bună descriere pe care mi-a făcut-o cineva vreodată, a fost a unui străin care m-a văzut odată la un party : ”ești o față de copil care ascunde o traumă” . într-adevăr, care să fie aceea? Bănuiesc că cea a existenței și a absurdului situației că trăim. De trauma asta nu scapă niciunul dintre noi. Mai departe cred că tot ce contează este doar modul în care răspundem acestei traume.

Pot să vă spun că îmi plac copiii doar în măsura în care nu sunt nevoită să îi aduc eu pe lume: alte traume din copilărie pe care prefer să le defulez în curtea din spate. Mama îmi spunea mereu când eram mică că îmi stă bine cu tot ce îmi pun în cap, acum mă dojenește că umblu cu capul gol. Bănuiesc că actul meu de a alege e un act de revoltă la adresa autorității materne. Asta că tot mă gândeam să vă spun că dezvolt relații aproape dezastruoase cu femeile și nu mi-am  consumat conflictul oedipian.

Oamenii din jurul meu mă numesc o persoană frumoasă. Uneori îi înțeleg și văd ochiul care vede. Alteori îmi înfig unghiile în antebrațul stâng și mă uit cum durerea din interior devine observabilă în exterior. Sunt din nou ochiul care vede.

Ca să ieși din tine nu îți trebuie multe: frunze uscate, miros de fum, brățară din  sfoară de urzică, vodka, medazepam, pahare și scrumiere sparte, transpirație de vară, flori uscate, pietre pe frunte și un pahar cu nasturi acvatici.  Le amestecați și le beți cu apă călduță. Vă sfătuiesc totuși să nu o faceți. S-ar putea să vă înecați cu ciulinele.

Când eram mică eram convinsă că aud florile și copacii cum cresc. Mai credeam asta până acum un an când, încercând să salvez un brad care se usca de la seceta nemiloasă, m-am dus să-i vorbesc și să-i șoptesc că trebuie să trăiască. Până aici nimic greșit, doar că fratele meu, care se afla prin preajmă când vorbeam cu bradul, și-a rostogolit ochii spre mine și mi-a spus că trebuie să mă tratez.

De atunci mă întreb dacă nu cumva acest misticism al meu absolut copilăresc nu trebuie să rămână acolo, în copilărie. Bănuiesc că e timpul să mă maturizez, să mă fac om mare.(eventual și corporatist). Înțeleg de la ceilalți captivi ai Matrixului, de la veterani, că acest proces e unul tare anevoios  și că la sfârșit se plătește chiar și un preț: riști să îți pierzi imaginația. uiți să mai spui cuvintele magice: ”ca și când.”.

Ei bine , eu sufăr de bruxism. Și uite așa am reușit performanța de a îmi sparge un dinte din față prin somn și de a mă întreba apoi: cu ce răni, cu ce morți aferenți iese fiecare din nevroză?

Nevroza e Matrixul meu. Și în acest Matrix, îmi spun cu tărie că nu putem vedea mai departe de alegerile pe care nu le înțelegem(aceasta este o referință, un citat din lumea cinematografului).  Și mai departe procesul este cât se poate de veridic, (atât cât poate să fie într-un program de simulare de genul Matrixului).

Am numeroase iluzii pe care cei din jurul meu le numesc capricii ale percepției: adevăr, dragoste, cunoaștere, înțelegerea, simțire, libertate.

Dar dacă cei din jurul meu au dreptate? Dacă acestea toate în care eu cred sunt la fel de artificiale ca însuși Matrixul?? Dar hai să fim optimiști azi, să ne facem numărul hippie până la capăt.

Într-o zi , mi-a venit așa din senin să scriu în calculator fraza aceasta: ”Marea minune a existenței mele o reprezintă această izvorâre,  această ”jertfă” de iubire neîntreruptă, chiar dacă lumea a încetat să mai existe de tare lung timp.”

Acum, citind această frază, nu pot să nu mă întreb cinic: ” La marginea regăsirii nu lipsește oare recunoașterea?”

Acum câteva zile am terminat de citit o altă colecție de nuvele-povestiri ale lui Charles Bukowsky . Iscusitul bătrân afurisit m-a chinuit în delir de admirație de-a lungul a peste două sute de pagini citind experiențele lui de bețiv notoriu, pentru ca la sfârșitul penultimei nuvele să mi-o toarne direct în față:

” Omul este victima unui mediu care refuză să îi înțeleagă sufletul.”

În acest moment mă gândesc ce aș punea să mai spun despre mine, având în vedere că unii dintre voi sunteți tare curioși să aflați cum sunt. Și cum vreau să mă cunoașteți sincer, mă gândesc tot mai serios că am nimic despre mine a vă spune. Nu am nimic, credeți-mă , am nimic despre mine și acest lucru este minunat: propriul gol, propriul vid, propria gaură neagră!! Trebuie să le simțiți!

Uneori știu că de acolo îmi extrag eu acum libertatea: mă raportez la oameni, dar știu că eu nu sunt societatea iar acest lucru, ca oricărui ușor schizoid melancolic , îmi dă putere.

Să revenim. Azi am de gând să vorbesc mult și prost numai să nu mă aud. În camera mea, sanctuar de templu (evident delir de grandoare, vă rog să-mi dați pastila!) am tot felul de inutilități, sunt într-un fel Omul de pe Lună din Mary Poppins : pahare sparte și pictate, foi desenate pe pereți, ace fără gămălie îmi găuresc aceiași pereți, pete de vopsea și urme de viață pe salteaua patului, turtă dulce pictată, tăieturi din ziare și colaje, sticle de vodka goale ascunse după dulap( plănuiesc să fac o vulpe colaj din ele), chiștoace de țigări, pietre adunate de prin găuri negre, flori uscate. Of, sunt multe.

Hai mai bine să vă zic ce nu am, e mai ușor. De obicei nu am: televizor, lenjerie pe pat(există și mici excepții), ordine, scaune, prize funcționale , pereți curați, aer condiționat. Am un ventilator totuși dar și ăla e asamblat de mine și nu stă în picioare decât dacă pun stepperul meu ca și contragreutate.(sau ceva de genul. of, nici asta nu am: nu mă pricep la fizică, de obicei sunt aeriană).

Am cam obosit, nu prea am dormit de câteva zile și nopți bune.

Ce aș putea să spun? Bănuiesc că eu nu sunt. Și cum nu sunt îmi place ca dimineața să cred în șase, de ce nu șapte lucruri imposibile , întocmai lui Alice :

”Alice : Uneori, înainte de micul dejun, încerc să cred şase lucruri imposibile.
Pălărierul cel Nebun: Ce exerciţiu minunat.
Alice : Numără-le, Alice. Unu, există băuturi care te pot micşora. Doi, există mâncăruri care te pot face să creşti. Trei, animalele pot vorbi. Patru, pisicile pot fi invizibile. Cinci, există un loc numit Ţara Minunilor. Şase, îl pot ucide pe Jabberwocky.”

7. Sunt doar un copil.

Read Full Post »

Să te sinucizi. Puțin.

Fumam cu scrumiera doldora de chiștoace odihnindu-se pe genunchii mei. O mișcare greșită și scrumiera și-a urmat firul logic (ori ilogic alogic) al gravitației. Mâna mea comandată de un creier mult prea activ  pentru erosul din mine, o ia la vale în prăpastie să salveze scrumiera sinucigașă.

S-a deschis parașuta mâinii, acum mâna plutește, dansează în aer ca o salvatoare de scrumiere sinucigașe.

Iese fum din gura mea ca din peștera lui Ali-baba . ”Sesam, deschide-te !!,  strigă conștientul meu  inconștientului.

-De ce ai salvat scrumiera sinucigașă de la căderea în prăpastia neantului? Știi doar că scopul oricărei vieți (convenisem de la bun început că și obiectele au viață, nu?) este să se termine. Spune ce ai de spus.

– Iată de ce, spuse inconștientul și în  juru-mi se așternu o tăcere de oțel.

Conștientul obstinat continuă:

– Cumva nu îți plac cioburile? doar te-ai jucat de zece mii de ori cu ele, ți-ai sinucis zece milioane de celule din degete , ți-ai supt sângele de pe cioburi, ți-ai admirat  propriul sânge cum se prelingea de-a lungul și de-a latul cioburilor. Așadar, spune-mi, de ce nu ai lăsat scrumiera să se dezintegreze, să cadă și să se spargă minunat pe podea?

– Iată de ce, repetă inconștientul. Și urmă aceeași tăcere de nepătruns pentru conștientul meu puțin amețit în urma unor combinații alchimice de substanțe nesulfurice.

– Al dracu inconștient!!!! urlă conștientul meu. Pentru un moment aș fi putut să jur că sunetele scoase nu fuseseră produse de corzile mele vocale. Știu că la un moment dat parcă l-am și văzut pe posesorul vocii: Charles Bukowsky. Al dracu Bukowsky !

Într-un final, o voce obosită și plânsă rupse tăcerea:

– Iată de ce, spuse inconștientul meu privind cu ochii triști pe geamul deschis spre caniculă și expirând fumul bolnăvicios al unei țigări grăbite. Iată de ce : ești mult prea deșteaptă ca să lași și această scrumieră să cadă. Sparge-o dacă vrei, dar nu o lăsa să cadă!…

Cu capul plecat, cu pletele șiroind în jos ca înspre origini, conștientul deschise gura uscată, împinse buza de jos între dinți și șopti:

– Așadar ne întoarcem la copilul care zâmbește rar. Copilul cu buzele aduse a semn de întrebare arcuit întotdeauna.

– Copiii care zâmbesc rar sunt cinici înainte de vreme. Iar cinismul este o resemnare. Mai departe pe șirul asociativ: resemnare e renunțare.  Renunțarea nu e pentru copii. Știu tu pentru cine e, spuse inconștientul și zâmbi prelung privind piciorul meu drept bandajat. Ce ai pățit la picior ? fuse ultima întrebare a inconștientului.

– Am fugit pe scări și piciorul meu a vrut să se sinucidă. Știi ce zice psihanaliza și tata Freud despre accidente. Adică  : ”There is no spoon!”….nu există accidente, poate doar l-am lăsat să se sinucidă. Puțin.

– să se sinucidă puțin? cum poți să te sinucizi doar puțin???? fu nedumerirea inconștientului.

Tăcere. Tăcerea e de două feluri: cea care se petrece în doi și cealaltă care îndeamnă la puțină sinucidere. 

Read Full Post »

Dialog cu surzi (III)

– Uite-mă , scriu pe întuneric cu mâna mea stângă paralizată de pucioasă, scriu ca o nebună – spune Fata de ghindă pereților în timpul crizei compulsive a cioburilor de sticlă verde

– Te văd, spune peretele numărul 1, un perete-catapeteasmă pe care se aflau inutilitățile pământului: doi pui galbeni despărțiți de linia orizontului, șuvițe lungi de păr lipite de ambalajul de aluminiu al unei ciocolate pentru diabeticii cuvintelor, semne de circulație subacvatică pentru cei fără-de-carnet de conducere a apei din  conducta cochiliei, niște drogați fericiți ce agonizau ca proștii în fiecare seară cu Fata de ghindă. Peretele numărul 1 mai avea niște fluturi din terebentină lipiți cu forța într-o mantisă albastră, operele infantile ale unor creioane nevrotice, un măr-roșie ce ieșise pe suprafața peretelui să se prostitueze cu bufnița numită Infinit care zăcea fără de glicogen în ficatul unei cutii în care trăiau căluții unui caleidoscop plin cu oglinzi sparte. te văd , repetă peretele numărul 1, te văd și îți dezaprob aceste hemoragii oculte care s-au preschimbat în sângerări ejaculante. Uită-te la tine, ai murdărit minunăție de cearceaf cu sângele tău, sânge încărăiat de la veșnicele tale lupte corp la corp cu creaturile mitologice pe care le iei cu tine în pat la culcare.  Ia privește,  perete numărul 3 (peretele numărul doi nu există, exact ca într-un roman de Will Self) , degetele de la picioarele Fetei de ghindă sângerează și nasc niște bucăți de inconștient tulburat și infantil. !Tu ce crezi?

– Nu știu ce să spun perete numărul 1, eu nu o văd pe această Fata de ghindă decât atunci când îi intră în cap că sublimează și se apucă să mă încrusteze cu fel și fel de platitudini ivite dintr-un hipotalamus mâncat de câini sălbatici și de elefanți africani. Bunăoară, aseară, a tras dulapul care mă învelește și m-a murdărit cu aceste cuvinte:

”Am pe masă un oracol din Delfi. E mare, pătrățos și plin de zgaibe castanii. Azi oracolul din Delfi de pe masa mea strigă, mai mult șoptește totuși printr-o portavoce imensă:Atunci când ești un observator, nimic nu-i neînsemnat.Tocmai de aceea mi-am pus niște vată de zahăr roz în urechi. Să nu mai aud vocea oracolului.”.

– Urât din partea ei, dar ce=ți pot spune eu care sunt găurit zi de zi ca o păpușă voodoo cu ace în care prinde scrum de țigarete watterproof,? spuse peretele numărul 1 în timp ce își ștergea ochiul stâng cu o batistă din lemn de cireș. Uite, tocmai înainte să sângereze în pat în neștire , Fata de ghindă a sprijinit pe mine un ins tare ciudat. L-am întrebat cum îl cheamă, el tot spune compulsiv: ”ma ma dali, ta ta tzara, mama dali, tata tzara, ghici ciupercă ce-i???” .

– dacă vrei îți spun eu cine e individul acesta , spuse Fata de ghindă cu voce stinsă. El e Omul munților. Sau al stâncilor mai exact, cu toate că nimeni nu știe de unde vine această creatură de lumină rece. L-am adus aici pentru că nimeni nu a avut curajul să-i vorbească și doar mă știți cum sunt atrasă de tot ce strălucește pe fundul lacului.

– Ooo, da, răspunseră pereții numărul 1 și numărul 3 într-un glas. Și ce i-ai spus?

– A, păi inutilități de-ale mele: ” Ce e cu tine aici , domnule Om al munților? Aici, pe pământul ăsta ? De unde vii și ce cauți aici ? Până la urmă ce rost are căutarea aceasta ? Nu cumva vrei să mă lași să te iubesc? Cum, ce e aia iubire? Ce frumos ești tu, pot să te ating?” și a venit cu mine aici, zice că vrea să știe ce e iubirea dar nu vrea să-mi vorbească până nu sângerez puțin pe aici prin cochilie.  Mi-a pus un vraf imens de cărți în brațe și mi-a dat termen să le citesc până mâine când mă va asculta din ele, să vadă ce am înțeles apoi îmi va pune note într-un catalog travestit într-o biblie albastră jerpelită de mama focului(ori de tata focului, cine știe). Își va scoate mănușile din piele de vulpe beată de pe mâinile sale atlasice și îmi va pune calificative:

– un vulcan noroios din care ies copaci pe jumătate înverziți înseamnă un calificativ mârșav de prost. adică Fata de ghindă a citit cu ochii din spatele axilei stângi și nu a înțeles nimic din ce trebuia citit. Rușine!

– bube de plastic puroinde în mijlocul cărora se află un ghem de turtă-dulce pictată execrabil de mâini albe, mici și ignorante. ah, da, acest calificativ este crunt, el înseamnă că Fata de ghindă a citit cărțile, le-a înțeles și apoi s-a galateizat singură în lichid amniotic în care cretinii-pământului(a se citi , Regii-pământului) au prăjit de două luni napi ciclopici, samovare din carton, flori de soc ruginite la încheietura liniei orizontului, pâlpâiri de găuri negre în care se țin toate porțelanurile urechilor interne care s-au spart, zgaibe de creier de cocoș orbit de propriile fantasme pline de suficiență. Ei, multe alte lucruri au prăjit cretinii în acest ulei primordial.

– și ce calificativ ai primit, Fato de ghindă? întrebă peretele numărul 1.

– Am primit un calificativ care se găsea într-un răvaș. Scria: ”. We are separate vampires in a nights silhouette ”. 

Read Full Post »

Cititoarea și spleenul.

Somn comatos. La trezire :

Uneori durerea ta e prea reală ca să auzi vocile îndurerate ale celor care te strigă înapoi. Știi că Luna trebuie sa moară .

Să înnebunești, iată un preț frumos pentru abandonarea sublimului.  Să fie un preț bun pentru egoismul feroce al durerii din prăpastie? Cochilia prea călduroasă ce spune?

Pași dezlânați până la frigider: două beri dintr-o răsuflare și una în scârbă. În acord cu starea de fapt.Croitorașul cel viteaz.

După amețire:

Nu există preț pentru frică.Pentru părăsirea existenței-pereche în tăcerea claustrării.Să lași un om în tăcerea prăpastiei e un păcat oribil. Asta pentru cei care cred în virtute, pentru restul, e un gest de înalt egoism.

Cu mâini tremurânde se deschide o carte. Fără a urma tabietul normal al citirii unei cărți, ochii cititoarei tremură asupra prefeței. E o recitire mai exact. Franz Kafka,  Procesul, traducere de Gellu Naum, prefață și tabel cronologic de Romul Munteanu. Cititoarea recitea această carte pentru că simțise mai deunăzi că aici va regăsi cheile tăcerii sau una din ele, cel puțin. Prefața îmbolnăvește ochii cititoarei de la bun început. Iată cheia, iată asemănarea:

” Obsedant, impulsul său de apropiere tandră  și profundă de femeie, spre a realiza acea mult dorită existență-pereche, înscrisă de autor între legile fundamentale ale vieții, se compune dintr-un amestec ciudat de atracție-repulsie- frică. Franz Kafka face parte din acea categorie a damnaților excesiv de pudici.(…). Franz Kafka privește realitatea cu frică și cutremur. De aceea și scurtele sale stații de tranzit în viața intimă au un epilog nefericit, frica rămânând motivul fundamental pentru care scriitorul își refuză cu o evidentă durere, fixarea mai îndelungată sau definitivă în existența-pereche.”

La sfârșitul citatului, ochii tremură sub pânze de păianjen. O omidă se plimbă pe balansoarul în care corpul cititoarei zace. Un prim gând îndeamnă la ucidere a omizii sub talpa ce poartă sandale numărul 36. Apoi urmează mândria: ”Trebuie să moară, uite cât rău face. Omida e dăunătoare. Ce fluture ? ce? Eu văd o omidă cu păr. O anomalie oribilă a naturii.”

Mâinile urmează singure drumul sinuos până la perii omizii. De acolo degetele preiau omida în palma stângă, în palma mică și transpirată. Ochi în ochi, durere în durere:

”Știm amândouă că o să murim. Cine spune că una din noi trebuie să moară acum? ”

Mâinile coboară omida de tivul rochiei și se lasă  întinse, odată cu întregul corp al cititoarei în balansoarul aflat într-un soare de iulie teribil.. Urmează un nou somn comatos în care creierul, ieșit din orbitele sale normale urlă:

”Există preț pentru frică. Există preț pentru minciunile psihopate.”

Ochii închiși, lacrimi uscate, broboane de transpirație ce se rezumă la a traversa corpul cititoarei, cuvinte alergând anapoda prin gura mică, unele răzbătând ca o eructație  printre buzele închise și printre paginile cărții pusă drept parasolar pentru față:

”Aceea e singurătatea lucidității. Aceea e.Cineva părăsește prăpastia altuia, bătut cu pietre și julit în genunchi.”

Altcineva strigă cum că ar vrea să atingă fire de păr și să simtă inimi bătând. Doar atât.

Buzele cititoarei ar vrea să îngâne ceva, dar somnul comatos o cuprinde din viscerele descărnate. Doar gândul mai bântuie aiurea printre broboane de transpirație și fucidat de sulf:

”Cochilia  e oarbă, surdă și șchioapă. Unde te întorci mâine, cu ce mâini, cu ce urechi? Unde sunt ochii?? Cu ce preț plătim cutezanța de a trăi în două lumi? Cât costă boala noastră?”….

 

Read Full Post »

Dureri mistico-mitologice.

Tremurăm ca niște câini din sulfur în fața ei. Ajunși acolo unde oamenii încumetă să călătorească  doar călare pe harpii uriașe, unii dintre oameni înnebunesc, alții se iau la trântă cu moartea.

De fiecare dată lucrurile sunt făcute din hârtie filigranată și cerul se surpă în bucăți de tencuială mov și galbene. Suntem niște rânjiți, spune primul om ce apare la tv în timpul moțiunii de cenzură ce trece de sufletele de hârtie igienică. Înaintăm grăbiți înspre parcuri pline de flori, înspre cirezi de vite ce se mână singure, înspre sucul de mere dăunător intestinelor.

Un om se pune în pat din cauza unei durerei de măsele. Se pune cu partea dureroasă în jos, înspre pământ, ca și când  prin durere omul  e chemat de moarte în adâncuri. Perna pe care omul și-a pus capul obosit ascunde în interiorul ei un hău imens al durerii, un hău care se deschide în pernă în timp ce omul caută alinare. Se cască un hău exact din mijlocul pernei, se hască și e imens, se cască și îl înghite pe om cu tot cu măseaua dureroasă, cu toată asprimea durerii, cu toată abrutizarea sinelui, cu tot exercițiul travaliului chinutil. În hău sunt grifoni uriași care îi ciugulesc măsele din gură, lasând-i însă durerea fantomă. Mai sunt și niște troglodiți orbi care încearcă să îl curețe pe omul nostru de purici și păduchi.

Vine o manticoră și  îi spune:

”E frumos și în Infern, nu zic nu, dar știi ce să faci cu frumosul ăsta deodată ce ești la suprafață, la lumină? Știi ce să faci cu frumusețea Infernului când ajungi în Paradis? Nu știi,da. Nu știi.Tu nu știi ce să faci cu frumosul nici aici, în Infern!”.

Cete întregi de minotauri cu topoare în mâini sfărâmă  cu acestea dinții și măselele caramelizate ale omului nostru. Omul se supune, legat fedeleș de un trup alb, bătut de soare pe alocuri. Se aud sunete de clopoței și ochii omului, scoși din orbite, sunt fixați pe un dispozitiv special, făcut din bucăți imense de sulf ireal de galben și obligați să citească un manuscris alchimic despre Coniunctio Oppositorum.

Când s-a trezit, omul și-a adus aminte doar de manuscrisul citit. Și a urmat apoi un fir asociativ: în urmă cu ceva timp, un altcineva i-a spus omului nostru: ”Ești ca un dinam, omule!”.

iar omul, ciudat în manifestările lui, a făcut o altă asociație liberă determinată de bipolaritatea ființei sale. Aceasta:(de la minutul 1.00 până la 3.48)

 

Cum vrem noi să fie omul altfel decât ambivalent, bipolar, anima și animus, conștient și inconștient, când chiar Dumnezeu creștin e prezentat astfel???? Când acest dumnezeu, orice nume ar purta(chiar și misticism) nu e conștient de inconștientul lui , face omenirea să sufere și mai mult.

ce altceva decât ignoranța propriilor lucrări. Pentru că firea iubitoare și compătimitoare a lui dumnezeu este echilibrată prin enantiodromie de ură, cruzime și distrugere, catastrofa apocalipsei poate fi evitată de dacă dumnezeu devine mai conștient sau devine mai Om.

Dumnezeu e incomplet fără creaturile sale, pentru că dacă dumnezeu ar fi avut conștiință de sine, nu ar mai fi fost necesare creaturile conștiente. Creaturi, așa ca omul nostru. Omul nostru bipolar.

Aș zice că e vremea să îl doară și pe Dumnezeu câte o măsea. 

Read Full Post »

Listă de cumpărături

– o natură umană în diversitate,

– miros de cerneală,

-o fiolă de ”exprimarea propriei esențe”,

-un calup de  înfometare,

-explorarea tabu-ului,

– creioane pentru schițarea  în dungi  a lumii pe foi A4,

– o frunte cu o cută de expresie asemănătoare cu a mea,

-foarfece sinestezice,

-caleidoscop anatomic,

–  o  iluzie a  cercului,

– corpuri cerești ale unor zei neinventați,

– haos și dezordine fără precedent,

-un anumit disecționar ce poate fi citit doar cu ochiul din fundul capului,

– un pliculeț de ”să nu pierd nimic din ce nu am”

-două mâini cu miros și gust de Winston

– o forfecuță de sprâncene folosită în alte scopuri nobile,

– o folie de aluminiu pentru prietenii mei care vin și pleacă încărcați de daruri din partea mea.

–  cărți primite în dar de la aceiași prieteni

– biletul de ordine numărul 119.

–

Read Full Post »

Poveste de adormit măștile.

Într-o zi 1, în timp ce stătea pe wc, a scos pe fund o perluță albă strălucitoare. A doua zi, auzind unele ca acestea, 2, s-a scremut toată ziua de wc și după câteva ore de scremere chinuită a scos pe fund un ou de gâină mic și alb. 3, vecinul lui 2, trăgând cu ochiul în casa vecinului său, observă cele petrecute și se puse pe un scremut puternic, ca la începutul lumii, numai-numai să scoată și el ceva. Și spre sfârșitul zilei, când puterile aproape îl părăsiseră pe 3, tocmai ce anusul lui expulză un ou de struț imens. Bucuros nevoie-mare  de fapta sa, ieși la poartă cu oul de struț ca să se laude lui 4, un alt vecin aflat în drum:

–          Ia uite 4-ule, ce am făcut pe fund acuși pe seară! Un ou de struț!

4, aproape beat de furie, îl prinse pe 3 de gulerul de sus al hainei, îl trânti la pământ și, cu brațele sale butucănoase, sparse oul de struț și bău tot conținutul. Imediat ce termină de băut oul de struț, necaz mare se abatu asupra capului nemernicului 4 : avea crampe, trebuia să ajungă la wc. După câteva ore de la această întâmplare, 4 încă  își mai privea rahatul din wc-ul lui, în stare de șoc, buimac, mort pe interior de uimire, el cum de nu putuse să scoată pe fund o perluță albă strălucitoare.??  ”ce rahat scretin am!” zise 4 , și oftând din suflet, trage apa și iese pe ușă.

Povestitorul omnișcient se întreabă însă de unde a știut 2 că 1 a scos pe fund o perluță albă strălucitoare? 1 nu a spus nimănui întâmplarea aceea. Ce ciudat!”

 

 

Read Full Post »