Pentru serile când mă-ntorc acasă
Printre blocurile dogorinde a miros
De cartofi copți și cireși înfloriți
Cu picioarele abia atingând
Propria mi reflecție în oglinda lacurilor
Când cu umbra în spate
Mă lupt cu dedublări și identificări în dublu
Cu gândul la emoția crepusculului,
Dorința ce s-ar naște fără desertul
Toxic al vinovăției
De a savura starea
nedefinită a înserării.
Doar
A trăi în intermediar
Între noapte și zi,
În definitivul provizoriu al lui J.Andrè
Cazna plăcută a provizoratului
Din care s-ar fi produs visul
De mai noapte când
Căutând să-ți cumperi noul
Realizezi că pieile vechi sunt încă rodnice
Iar tu prea lesne te-ai fi lepădadat de dânsele
Pentru serile când pășesc printre blocuri
Cu gândul la japonezii din Tokyo care dorm extenuați
Pe străzi în lipsa acceptării
Ideii de timp pașnic și dornic să te
Conțină
Somnului lor de o poezie izbitoare a realului
Le închin oda ochilor mei închiși.
Pășesc încet. Am uitat cum se merge
Așa.
Ca prin uter parcurg drumul ploii și al înverzirilor felurite
Aducându-mi constant în minte
Că doar cu ochii închiși se privește
Restul e doar canibalism ocular
Așa că trag aer verde în piept
Și îmi închin sfârșitul zilei de truditoare
Pășind printre blocuri care miros
A curse subterane ocazionale
Cu scurte opriri necesare în stații
Străine
Doar așa vei afla când te
Îndrepți cu adevărat către tine
Lăsând simplelor acte ratate din care
Țâșnește poezia posibilului
Locul lor printre blocurile
Care miros a cartofi copți și cireși înfloriți
Mă numesc Oana. Mă ocup cu micșoratul spațiilor dintre oameni, adică am aptitudini de înduioșat golul.
(Ieri am visat că stăteam să cad, mai degrabă mi-era menit să plonjez în ape de pe barajul Vidraru).
Când nu amenajez spațiul cadru pentru tablouri de familie, pun în act exuberante molcomități, adică exact momentele dintre picăturile de ploaie în care ai uitat că respiri și toți au loc la tine acasă fără tubulara de ajustare a spațiului mental.
Miercuri am găsit pe jos ușurătatea ființei. (Vezi, îți zici ludic cu un zâmbet tainic, nu au avut dreptate cei care îți spuneau că nu e bine să mergi cu ochii în jos pe stradă!!).
M-am buclat în trei de fiecare dată la poarta Sfinxului până când, din doi în două, (sic!), într-un joc de șotron abscons exersat cu ochii închiși, am plonjat vibrând în singurul spațiu care m-ar putea cu adevărat conține.
Nu te simți vizat, te anunț, sau cel puțin nu te simți vizat de orice, caut doar să umplu și să golesc roluri, nu persoane.
Pentru că mă numesc Oana și mă ocup , din trei în doi, să amenajez spații lăsate în derivă.
Acel semnal de trezire în mijlocul nopții ce se numește Pace. Am privit în jur, ți-am cuprins somnul cu ochi leneși și am lăsat tăcerea să se multiplice până azi. Acea luptă cu tot ceea ce te împresura e anulată, , nu pentrucă nu ești capabil ci pentru că nu mai dorești. O alegere nici bună , nici rea , îți spui.
Privesc gutiera de pe noptieră, acel obiect ce mă obligă să-mi spun că liberbatatea îmi e limitată : pentru că fără de ea mi-aș sparge din nou dinții în noaptea bezmetică,
Privesc printre cearcănele printre care îmi beau apa vie și îmi spun obsedant că nimeni nu știe ce înseamnă diseară. Pentru că viitorul se proiectează doar pentru cei care aleg să trăiască. Ca atunci când somnul te cuprinde și nu există împotrivire, nu există decât mica moarte în care ne înfășurăm până la următoarea realitate.
A doua zi. Ca și când în ziua aceasta ne vom lua în brațe și totul va fi auzit, Mâine e întotdeauna liber până devine azi.
S-a sfârșit cu enormele povești interminabile în care trecutul nu pare decât a vocifera întocmai celor ascunși în timp, pierduți în galopul iluziilor.
Nu se mai aud acele voci triste ce afirmau fără încetare lucruri care încercau să-mi supună universul într-o tăcere înghețată. Cu siguranță că nu a fost nimeni aici care să-mi confirme la modul absolut că astăzi se transformă în mâine și că mâine mă voi deconstrui mai bine fără de ochii închiși în care se naște acea tăcere . De parcă universul meu nu poate fi zguduit decât de unul cel puțin paralel cu al meu. Ca și când cineva lăsa constant în cercul nostru aceeași cenușă picurată din ochi de cu seară. Ca și posibilitate imediată ne-am dorit amândoi să existe tăcerea și odată cu aceasta, cercul nostru fierbinte să ardă la modul nostru binar. Acea tăcere continuă în care nimeni să nu mai ajungă să mai atingă pe nimeni. De ce totul e atât de personal mă întrebai serile trecute. Nu m-am priceput a îți spune decât că atunci când trebuie să ne exprimăm cu aceleași cuvinte, nimic nu mai există din acel ”personal” ce subjugă. E ca și când știi că atunci când crezi că ți-ai hotărât transformarea din zeu în acel simplu muritor fără aripi , descoperi mai târziu că nu există o transformare perfectă. Există o sămânță din rolurile noastre, fie sociale fie cele pe care le interiorizăm din simpla nevoie de a respira și mâine.
Am aflat că mai e cale în acel ”mai departe” al meu, ca o linie a orizontului la fel de personală precum chilia norilor în care mă strângi în brațe.
Nu e nicidecum un început fără de priveghi, m-am trezit de sute de ori în fața acelorași oameni ce se ascund în spatele unor adevăruri care însă nu au reușit niciodată să transforme nu-ul meu în da-ul altora. Acest nu de care nu mă dezbar, nu are nimic de-a face cu forma sa negativă sau doar cu aceasta, ci cu refuzul absolut de a mă lăsa terorizată de normalitatea celorlalți.
Aceleași vise nocturne amuzant de infantile în care oamenii sunt presărați cu sare și apoi mâncați. Oricine s-ar putea grăbi în a trage concluzii că vise ca acestea ascund tendințe canibalice însă încorporarea la care visez eu are de-a face mai degrabă cu întoarcerea în lichidul amniotic primordial, the return to the womb. Idei delirante legate în mod natural cu acel Thanatos aiuritor de fascinant.
Să ne oprim. Cuvintele mele ajung aici doar la un sunet moderat, cu un acompaniament aproximativ artificial.
Lumea nu e făcută să o observi doar prin frământările celorlalți, să o digeri pe alocuri, nu am fost niciodată suficient de lămurită de ce o anume categorie de oameni insistă a încorpora aproape schizofren până și cuvintele acestea sterpe. Au fost ale mele. Acum să facă fiecare ce-a vrea cu ele, fecundă mi-e doar trăirea, actul de sublimare și zâmbetul înțelegător: timpul ca și adevărul sunt secundare existenței mele.
Sau despre acel moment de copleșire în care realizezi că majoritatea vieții o trăim cu ochii total închiși. Atâta caznă pentru starea de conștiență, ca și când atunci am putea vreodată să fim stăpâni pe toate alegerile și deciziile de viață. Suntem niște ființe atât de interesante, de asemenea total inconștiente. Ciudat este cât de tare este criticat inconștientul de fiecare om în parte, acel loc unde se întâmplă toate, unde timpul e anulat și dihotomia se confundă. Acolo unde orice formă de deconstrucție este în același timp construcția în sine, inconștientul acela de care poți să spui că știe și nu știe în același timp tot.
Blamatul inconștient care în fapt ne conduce spre aceleași acțiuni colective ori personale.
Nu-l poți atinge niciodată cu adevărat, nu-l poți cunoaște, nici învăța, totul vine printr-o sublimare a verbelor a simți , a trăi, a accepta și a înțelege.
Paharul de vin pe care l-am băut împreună aseară și ochii tăi triști și bătuți de vântul tomnatic.. degetele lungi pe care le agitai de izbeliște în cercuri arse de nerăbdare, patima din ritmul sacadat al respirației, mirosul de pământ tânăr și a frunze plânse, între toate acestea te-am văzut așa cum te-a adus toamna noastră acasă:
Te-ai închis în cameră cu tine și de aici nu există decât scăparea unui infern dezlănțuit peste ceilalți, acei ceilalți care contează atât de puțin în măsura în care mult înseamnă niciodată tot.
Recrudescența unor memorii deloc întâmplătoare. Pulsații ale unui suflet prins în miezul întrebărilor halucinante.
Sfântu Gheorghe , acum ceva luni. Mergeam bezmetică, alunecând pe ulița principală, fără de gânduri. O emoție puternică îmi încerca ființa până în adâncul inexplicabilului.
– Vezi linia? , m-a întrebat el în noapte
– O văd , dar mi-e mai bine să o simt.
Între bucățile din pădurea în care se afla Cristalul nu mai cădea nici măcar o boare de vânt. Un statism al ființei adus până la paroxism, o forțare haotică de unde nimeni nu iese decât înfrânt de propriile zbateri. Pentru că sufletele urșilor albi se întorceau pentru ultima oară pe drumurile de unde sunetele se încununau fără de știre.
Cine vibrează mai sus decât lumina? Sinele meu ce merge acum la pas domol și care știe de acum încolo că fără răbdare ori cu, finalitatea îmi va fi aceeași.
Nu se încheie păci acolo unde războaiele au fost imaginare și nici nu mă întorc din drum decât poate pentru a aduce trecutul în transferul continuu al prezentului . Poate că e necesară răbdarea, însă nu aceasta te va face vreodată să trăiești cu tine fără de zbatere.
Paradoxal, pentru a ajunge la destinație nu este necesar drumul călcat de sute de picioare înaintea ta. Destinația e unică, la fel de individuală precum pulsiunile întregii ființe ce se zbate. Mai departe de zbatere, anulând chiar și destinația, drumul este ceea ce te va face să exclami că trăiești.
Și ce dacă plouă, și ce dacă uneori mai doare, în definitiv, nici un sentiment nu este rău ori bun. Sentimentele doar sunt, acolo unde mai există trăire. Așa că strânge-te în brațe, cuprinde-te cu brațele și nu-ți da drumul, avid în infinita îmbrățișare de sine. Peste mâinile tale vor aluneca mâinile mele mici și ude de ploaie.
Totul este al nostru, inclusiv durerea aceea de care ne plângem atât de des uitând că poate ea vine acolo unde se află zbaterea pulsatilă, fuga disperată și neobosită, ca atunci când vrei să încalți pantoful de sticlă al Cenușăresei însă piciorul ți-e prea grosolan. Pantoful acela de sticlă nu va încălța niciodată pe altcineva în afara Cenușăresei.
Tu ai pantofii tăi, perfect construiți pentru tine pe care o să-i găsești când nu mai există așteptare.
Același ” Încearcă să nu încerci ” pe care ți l-am șoptit și azi de dimineață în îmbrățișarea fugară a ploii.
Există un abandon de care nimeni nu ar trebui să se teamă.
Acel abandon de sine exact în interiorul tău. Și atunci vei înțelege că, văzut de Narcis, timpul își schimbă natura.
M-am trezit deodată pe Lună, spațiu terestru dealtfel însă total necunoscut mie. De atunci îmi tot spun că am să mă obișnuiesc cu noua gravitație și să am să scriu ceva pe ceara pereților. Până acum nu am avut cretă însă acum cred că aș putea să mă povestesc puțin.
Câmpuri întregi de mac mirosind a lumina aceea , praguri. Sex și inerție. Lucruri binișor comestibile. Lucruri ușor interșanjabile.
E toată un trup, total rupt uneori de ceea ce se numește realitate, departe de toată demagogia orașului interior, departe de loviturile aplicate neregulamentar sub coaste de cei ce-i detestă pletele arămii. Lacătele sunt ascunse ca de obicei sub pivnițe mirositoare. Ca și când.
Scris suspendat. Se zăresc spațiile ce se încheie mai devreme de departe și oameni ce se încumetă neîncetat să ingere gunoaiele altora: femei cu priviri galeșe și goale de propriile trupuri, departe de tot ce cunoaștem ca unitate moleculară. Lungiți pe spate stau scorpionii albaștri ai luminii din caleidoscop.
”Mă declar total iresponsabilă”, i-am spus zilele trecute și apoi mi-am închis întreaga existență în Oul lui Columb. El mi-a răspuns că vremurile mi se agită și că ar trebui să-mi cos norușorul schizoid mai departe de acea nevroză absconsă a celor fără de taină. Mai târziu m-a întrebat ce cred despre Dumnezeu, i-am spus că nu am nici o părere, nu l-am întâlnit niciodată în ciuda faptului că l-am omorât acum câțiva ani în urmă.
Nu mă întreb cine sunt și nici de unde vin, nimeni nu deține acest răspuns stupid. Singurul lucru asupra căruia planează îndoiala mea este dacă exist au ba.Atât timp când ochii mei sunt deschiși eu și întregul Univers existăm. mai departe de pleoapele-cele-închise se află aproape-dragostea de care vă faceți vinovați. Cu toții am comis o crimă în viață, chiar dacă aceea e doar de a îl fi omorât pe Dumnezeu fără să-l cunoști.
Asta până mai ieri.
Azi, totul se rezumă la a mă întoarce în permanență la mine: sub orice picior de pod regăsesc pași ai mei din trecut, mai departe de tot, mă trezesc dimineața tot în mine. E un sentiment straniu că nu există sentimentul de aparținere nici măcar vis-a-vis de noi înșine, de Eul nostru ce se vrea întotdeauna pe sine ca și căutare. Nu pipăim la întâmplare însă nu cunoaștem nici schema matematică pentru neinițiați.
Tot ce ne desparte de neființă e însăși neființa, e însăși Marele Eveniment , Misterul Animist. E un drum ce curge către acolo,un drum lăsat atât de liber încât tot ce trebuie să faci este să nu încerci să fi liber, să nu încerci nicicând aievea nimic. Lumea în definitiv e construită pentru a fi contemplată. Bineînțeles, fiind părți din lume, din acest univers, ne putem contempla pe sine, ca fascinantă manifestare de energie, esență și mistere, vechi proiecții ale unor paradoxuri ce respiră. Uneori e interesant să plonjezi în tine, adânc sau să te îneci la ape de suprafață, alteori să plonjezi în nucleul interior, în haosul superb ce nu cunoaște noțiunea de timp.
Atunci, te ridici în picioare, întinzi o mână către Soare, una către Omul ce te privește cu un aer de copil și nu încerci nimic. Exist și îmi strâng Universul în brațe.
Lumea e o poveste minunată a inconștientului nostru colectiv, lumea e povestea noastră preferată pe care o schimbi întotdeauna după bunul plac. Sau te lași înecat și preferi apa, nu valul.
Sunt zile în care, aplecat asupra lumii ajungi la răspunsuri dihotomice despre sinele tău și de această dată, răspunsurile nu sunt schizoide, nu sunt nicicum, sunt și atât. Răspunsurile despre tine, revelațiile, cum le numesc muritorii, sunt. Asta e tot ce contează în definitiv, esențialul constă în a afla acele răspunsuri,pentru că ele există independent de noi, fie de le căutăm conștient sau orbecăim prin văgăuni și străzi cu nume dubioase.
Nașul meu de botez , care neîntâmplător este și vărul cel mare al tatei, fost profesor de filosofie la UMF, mi-a înmânat zilele trecute un nou manuscris ce dorește să-l dea spre publicare. Sarcina mea constă în a corecta eventualele greșeli de grafie, ortografie, stil, etc, etc. În timpul parcurgerii manuscrisului , creierul meu s-a oprit în același timp cu ochii asupra unei întrebări pe care autorul și-o pune alături de unul dintre personajele cărții: ”Există un încotro?”
Autorul afirmă mai departe, citez: ” Expresia ,,există un încotro semnifică viața. Iar dacă există, tocmai pentru că privește viața , el nu trebuie ratat din conștiință. Și nu trebuie ratat pentru că, prin specificitatea lui, el nu poate căpăta ființă, nu devine realitate, fără instituirea deciziei în existență, fără aportul conștiinței. Așadar, a avea un ”încotro” înseamnă a fi pe direcția lui. Ne situează pe această direcție numai conștiința. Dar , este în stare orice conștiință să transforme pe a avea în a fi?”
Nu pot să-mi opresc un zâmbet cald atunci când declar că sunt adepta acestui determinism suav pe care l-am întâlnit în întregul manuscris. E ceva aici, mai departe de singurătate și reflexivitate. E viața însăși surprinsă în manifestarea ei. E mai departe gândul meu că unii oameni sunt exemple vii ale ideii că fiecare moment trebuie trăit la intensitatea ta interioară, și nu cea impusă de o societate și-așa destul de cocoșată de propria prăpastie. Corect, ceea ce urmează a fi nu este încă realitate , tocmai de aceea, dacă ne dorim oameni integrați în cultură, poate că ar trebui să trăim într-un astăzi continuu ce curge.
Par cu siguranță o hippioată drogată ce îndeamnă oamenii să se uite mai adânc în sine. În apărarea mea nu pot spune decât că așa este.
Prinsă între momente de absolută intensitate și stări aproape cataleptice, isterice aș îndrăzni să afirm, în ultimul timp m-am aflat în fața unor alegeri mai mult decât importante în viața mea. Și alegerile mi-au schimbat viața, schimbare pe o parcurg cu o mână hotărâtă strâns de a mea, alături de persoana căreia ar trebui să-i mulțumesc că mă-nvață ce înseamnă să nu mori aplecat asupra secundelor din clepsidră, că mă cuprinde cu brațele și mă poartă pe culmile lui Atlas, că nu-mi dă Potzilla la jocul nostru cretin de cărți și poate ar trebui să-i mulțumesc mai ales pentru faptul că partă greaua misie de a ține oglinda îndreptată spre mine. Acea oglindă în care trebuie să-mi văd imaginea reflectată pentru a mă asigura că eu sunt aici, în interiorul meu. Oglinda nu poate plânge și nici imaginea mea din oglindă, însă poate reflecta o imaginea a mea plângând. Au fost și astfel de momente iar atunci nu am fost singură. M-am regăsit pe mine. Și nu m-am bucurat singură de regăsire. Aș putea-o numi aflare. Nici nu mai contează. Exist prin mine și prin oamenii din jurul meu, chiar și prin cei ce mă disprețuiesc amarnic, exist prin nopțile petrecute cu tine în taina unui Te neaflat de profani.
Bossuet pretindea că omul a devenit păcătos căutându-se pe sine și a devenit nefericit găsindu-se. A te găsi pe tine implică să te afli și nefericit, dar de aici își trage seva acceptarea propriei conștiințe. E oare atât de greu să ne acceptăm ca individualitate, ca ființă ce ființează, ca organisme evoluate și atât de bine organizate încât posedăm conștiință ??
Zâmbesc și asta e tot ce contează. Zâmbesc ca răspuns unui alt zâmbet. Ca un fel de perpetuum mobile al unei energii interioare sublime. Avisare.
” Îmi plăcea să fumez pe balcon și să arunc chiștoacele pe gaura unui calorifer vechi ce se afla acolo, în timp speram ca acest calorifer să se umple cu resturile țigărilor mele fumate și să scoată buburuze fără pete negre ce vor ieși pe gaura acestuia și vor invada toți copacii lumii.”
O arătare într-o lume a nimenilor, dinții ei valorând în aur cât capul Gorgonei din muzeul de lut al oamenilor de gumă.Cuvinte pictate, călcate, pocite de degete de smoală, cuvântări deșănțate, acoperite de un strat gros de săpun mucinic cu care păsările chele se spală una pe cealaltă. Ipocrizia se vinde în panere de metal coclit în care și-au făcut cuibul dedicații false de amor ars cu lumânarea nupțială; o mână se plimbă în sus și-n jos întrebându-se în care gâscă să lovească prima oară: ”În gâsca Alfa, fu primul gând calificat absurd! ” Ce gâște vor să devină gânsaci?? Mă gândesc că exact acele gâște ce s-au pierdut în complexul oedipian și nu înțeleg că doar gâscanul e cel cu gâtul mai lung. Sau mă rog, cel ce posedă și alte organe.
ora 07.00 A.M. Alarma infernală a telefonului roșu, ochii iubitului se deschid încet, se închid perfect și viața mai curge preț de 15 minute. La fiecare alte 15 minute, ceasul sună amenințător, picătura chinezească ce cade peste capetele noastre împreunate. Întoarcere în vis: cineva spală vasele murdare într-o mașină automată de spălat rufe, altcineva spune că s-a blocat chiuveta creierelor infatuate, cratere uriașe în care urinează cocostârci drept manifest dada.
Totul e de un suprarealism ce nu poate fi înțeles, se aude o voce habotnică.
Prescripția medicului: O porție de pietism porcin pentru cei ce nu reușesc să pătrundă în lumea sardinelor .
Cei mai mulți dintre noi dorim să fim plăcuți, să ne bucurăm reconfortant de sentimentul de a fi plăcuți și ne simțim indignați dacă lucrurile nu se petrec în felul acesta. Dacă nu posedăm aparatul logic cu care să înțelegem felurite manifestări, le putem lesne numi măști, roluri bolnave și regăsim cuvântul cu care ne place să mânjim pereți de calcar alb: nebunie.
Corect, oamenii neînțeleși pot fi numiți nebuni din simplul motiv că logica lor,împreună cu imaginația debordantă, nu sunt mânate de spiritul de turmă și mâna abominabilă a obedienței nu i-a hrănit pe acești oameni suficient. Paznicii Realității identifică inadaptarea celorlalți, fără să conceapă că poate uneori- dacă nu întotdeauna- ochii mei sau ai altuia văd culori suprarealiste.
Există cu siguranță un motiv pentru care fiecare se află într-o mască. Constant. Dacă nu se înțelege acest lucru, ori negi, ori nu vrei să cuprinzi ideea de societate. Realitatea aia de care vorbim. Ipocrizia nu își are rostul, suntem fiecare într-un fel. Nu îi vorbesc vânzătorului de shaorma în același mod în care îi vorbesc iubitului. Și nici nu îl privesc aidoma. Cu siguranță că există un motiv pentru care suntem măști. De fapt roluri. Bingo. Dar asta nu înseamnă carnaval și prefăcătorie. E inutil de cele mai multe ori să ne prefacem că suntem altceva, cel mai bine e să acceptăm lucrurile pe care nu le putem schimba.
Ei bine, au trecut milioane de ani care ne-au modelat în acest fel, oameni ai societății, roluri, roluri, roluri. Doar că unii din noi trăiesc în continuare în Epoca de piatră.
Cineva, acel cineva cu care îmi împart nopțile și cuvintele, mi-a spus cândva, pe la Facerea Lumii astfel:
”Putem afirma fără să ne simțim vinovați că lumea este făcută pentru noi.”
Mă cheamă Baudolino. Fumez creioane negre cu care uneori scrijelesc desene pe acești pereți fruști ai peșterii mele din nori alcătuită. Fumez pe ascuns diverse ierburi șamanice din care îmi împletesc apoi cozile albastre aplecate în jos întru evadare. Ne cheamă cohilia, strigă un gând calificat absurd de nisipos. ”If I go to Hell, I must be really high” spune Roy Buchanan și face dragoste cu chitara înfierbântată. Ne stropim din când în când cu picături de apă, ca niște cămăși mototolite pe care călcătoresele le unduiesc cu picături de apă pentru netezirea preaplinului. ”din toate florile din lume, eu tot pe tine te aleg” zise măcăleandrul și de pe umerașele din nori alese tricoul verde, – ”acela corporatist”, cum adesea îl numește -, îl îmbrăcă pe ijos și încuie ușa în urma sa. Tot ijos. (ijos= licență poetică împrumutată, de verificat etimologia cuvântului ”șmecher” pentru înțelegere. ). Pe cutia șamponului din baie scrie: ” protejat de căldură și lumină. Ferit de copii. Pentru uz extern”. Intern acest interdicții – inhibiții nu ne pătrund. Baudolino, adicătelea eu, am scris cândva omului iubit aceste cuvihinte: ” Uite fată, în morții măsii , pe ăia, niște stricați! Ia uite cum râd ca proștii în metrou! niște stricați! știi fată că ăștia care râd au giardia??? da, mi-a zis mami aseară când călca izmenele lu”tati.”
A plânge de fericire, iată un mister ce se proiectează asupra celui cu care te afli în simbioză. Ceri o țigară/ țigare plină de șiraguri interpretative, plină de flori de mucegai pe care le ingeri, le consumi. Digestia e un proces important atunci când stai în poartă și face poeme/ poee( ”în pădurea verde, mândra-n poartă șede, cu ochii privește la …. cum trece..hiii” ) . Există oameni pentru care Luminișul e salvarea: îi lași lui cântecele tale, îi lași părul tău să facă ce-a vrea cu el, florile tale uscate din vaze, zâmbetul tău tainic(pentru că doar el îl poate înțelege).
Putem înțelege că Fata de ghindă e îndrăgostită. Rămânem la adăpostul acestei aparențe, numa” unii din noi știm, simțind implicațiile acestui fenomen, fără a a aduce la cunoștință că uneori nu simțim pământul de sub talpa noastră. Iată o artă șamandă, iată o suflare de divin.
Iată cum ești doar pentru singularul pluralului. Noi = eu= tu. Iată misterul, iată proiecția dealului, iată proiecția văii. Iată cine e Fata de ghindă. Ermitizare.
Analyze this. Mă cheamă Baudolino. Dacă l-ai citit pe Umberto Eco.
Oglindire în apa sticlei de șoricioaică. Exuberanțe împrăștiate peste marginea dealului, morți frumoși cu văl de mireasă pe fața vineție. Unde sunt culorile luminii?? întreabă iar copilul fără de față. Copilul ermetizat. Ermitizat.
Celuloză în stare pură, miros de cerneală Pelican pe un copac bătrân .
Două clondire din cristal de coarne de cerb vibrează la aceeași atingere. Același zefir cruduț al toamnei.
”Ropote de cerbi, ia ascultă!” îmi spui și pleci degrabă în căutarea urmelor acestora de copite. Te urmez în Pădure, ne afundăm mână-n mână, suflet-n suflet în întunericul zăvoiului în explozie tomnatică.
Cine știe, poate în mijlocul Pădurii se află o oază, un luminiș-casă ce ne va primi cu ușile deschise, un gest erotic de mare finețe, trebuie să recunoaștem.
Doi păcătoși, unul din Sodoma și unul din Gomora nu au împietrit când s-au uitat înapoi. Și de atunci continuă să privească fix în ochii Medusei și să se minuneze de foile de ceapă universuri care se cască în ochii celuilalt. E o nebunie ca la facerea lumii.
Niște apăsări de degete, dăruirea inutilului, o mână ce îi ține alteia o fereastră deschisă către cer, o epidermă ce hrănește o altă epidermă, cearcăne în semilună ce susțin alte cearcăne cercuri în semilună, un siamenizm suav. Nu există împietriri și nici animale mitologice care ar putea sa te orbească, împietrească, ademenească, alieneze. De fapt nu există mituri. Nu există nici conștiință, implicit nici ideea de păcat. Tocmai de aceea acești doi păcătoși nu au împietrit când s-au uitat înapoi. Pentru că ei nu cunosc păcatul. V-am zis că e o ca o nebunie, mai rău ca la facerea lumii.
O fată de ghindă. 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.