Finding Neverland

Despre nimicuri albastre se tot vorbea prin stomacul de lemn al vulpii fără de sistem cultural adecvat muncii celei de jos. Se răsucea, aducea către sine pe cel de-al doilea Eu numit Eu continuu-și-nesecat. Între suprafețele dintre cei doi poli ai așteptării mișunau termitele sufletului de dinapoi. Câtă coerență curge la vale din mierea ochilor ei ! Ce se răstignește mai înainte de vreme , se va stafidi precum sunetul furtunii la radio. Trâmbițele din suburbii se instalaseră fără drept de apel în universul manga, de acolo de unde se auzeau sunetele precise și nebănuite. Un magnet de sfoară pictată se deda la jocuri perverse, c-est a dire teribil de basice.
”- Mi-a oferit o strângere de mână ciudată și atât, țipau Paznicii Realității pe la toate colțurile de pâine uscată.

Un somn de hibernare sfântă o aștepta pe vulpea de ape repezi. Spațiu care vibrează și se cutremură se înfășura pe blana-i de suflur.

” – Prea electronic în jurul meu, își spunea vulpea din loc în loc. Histrionism sinestezic sau bubuială din interiorul globului endorfinic.

Pe suprafața acestuia stăteau scrise cu litere verzi pseudo- aforisme de genul:” Bubuluiala sau rămânerea în urma vieții se confundă atât de marcant, atât de terifiant de interesant în ceea ce se numește operația de inhale-exhale.”

sau

„unde dai și unde crapă,  oamenii se lovesc tot în față când vine vorba de a se transforma în zei, fiecare pentru sine”.

Hm, făcu vulpea : Oamenii care aleg să se formolizeze în relații sociale decrepite au rezonatoare albastre cu ajutorul cărora se protejează de atacul iluminaților. Ce imaginație lipsită de farmec să te transformi într-un psihotic-wanna-be! Sunt tristă că întâlnesc ființe care cerșesc afecțiune, când erau copii au fost destul de probabil destul de lipsiți de aceasta. La noi în pădure, alegem doar să trăim, astfel supraviețuim. Mai avem și alte nevoi a ne satisface și pentru asta alegem să trăim. Iar iubire este atunci când îți dorești din toată inima ca oricine din viața ta să trăiască. Sa trăiască supraviețuind, alergând, să ființeze în tot ce e viu, nu contează cum, doar să trăiască și azi. Și azi celălalt. Și azi de acum.  Așa suntem la noi în pădure. ”
Puerilul discurs al vulpii se lovea de pereții peșterii mânjiți cu sânge de cocoș tânăr.
Din peștera de peste un secol se auzea vocea unui manelist cavernos : „Ce miracol,ce minune, beeeheee,beeehee.bee. B”.
Spectacolul subacvatic continua și acum dacă  din peștera plină cu steaguri  nu auzeam mai multe voci în spatele meu ce strigau: „ Cine nu sare,cine nu sare,ori e bozgor ori e prost de moare”. Interesantul mesaj ce m-a adus la realitate m-a făcut să realizez că sunt pe stadion. Eram la meci ?  Și România câștigă? Unde am fost până acum?

Eeei, ce sindrofie a sufletelor nevăzute.

Read Full Post »

Concert tomnatic

Privesc încarcerată barbar de la același balcon de drept comun. Sus? Posibilul.  Jos? Niște cuvinte scrijelite pe asfaltul trotuarului: ” Heaven can wait for a moment !” 

Printre forfota din minte , un singur gând măcinat: ” Provoacă-te pe uscat, forează fără de știință în adâncul sălbăticiei, acolo unde nimeni nu poate pătrunde nici măcar cu ip-uri false a la Cristofor Columb”.

– Vă putem servi inconștient flambat alături de fixații infantile coapte în sucul dulce-vomitativ al defulării forțate. La desert vă puteți delecta cu un antiemetic pentru gândurile paralizante.

Nu am putut asculta până la capăt ce-mi spuneau vocile ce-mi violentau spațiul de odihnă, atât de tare mă dureau norii strânși la asfințit să-mi sugrume pata mea sfântă de probabil.

Pe foaia de hârtie din fața mea stăteau scrise pe nesimțite cuvinte bătute de vânt: ” Sub piatra vieții am găsit nimic. Mă așteptam să găsesc miriapodul din care se scurg acele segmente de rău ce-i posedă pe ei, oamenii intoleranți ce trăiesc sub mirosul de gumă arsă ce le mistuie trupurile, carcase goale. ”.

Sub ce pânze, sub ce noroi mă lasă buretele conștiinței să vă expir ca pe mucine ale unei viroze tomnatice?

Toamna e a mea, cânt cu plăcere, căci sufletul mi-e toamnă.  Născută-n toamnă, mi-am învățat manierele din hlamida sa încorsetată-n podgorii și păduri ce stau să fugă. Să fugă de dor de foc, cu miros de pucioasă și must, cu fum în timpane și voci allegro în mintea-mi reîntoarsă în Se.

Îi aleg, îi las să se lovească singuri, nu mai rămâne nimic din oamenii care vor să traverseze viața doar cu avarii pe alocuri. Din tăciune, mortificare și repaos alarmant , de acolo am reușit să-mi scot cristalul meu de preț. Omul ce-mi veghează nopțile somnul răpit de bruxism, omul ce-mi închină versuri la asfințit în liniștea unui travaliu doar al nostru.

– Mai departe de Eu-ul fiecăruia, mai departe de fiecare Cine,mai departe în afara noastră, ce suntem noi, iubitule? , l-am întrebat la asfințit. O pată luminoasă pe un cer absurd și negreșit de tulburat ?

Mi-a răspuns că nu.

– Noi suntem o lumină ce nu se scurge după legile gravitației, ci pulsează, se autoconservă prin taina lumii noastre neaflată de profanii rezistenței amorțite.  Mai desenează-mă încă o dată , ca atunci când ne-am salvat unul pe celălalt.Aici e Te.

Și poartă de intrare nu există aici, ce bine că fiecare cerc ține în mod natural doar doi.

Read Full Post »

Distorted gravity

Pe o foaie de hârtie stăteau aplecate cuvintele: ”Timpul aduce liniște”, propoziție fără valoare de adevăr pentru furnicile africane din mințile celor din Rezistență. Un deziderat, atâta tot, spuneau furnicile în timp ce-și căutau propria relevanță. Toată viața ei, Furnica Mamă a pus preț doar pe aparențe, imitând tot ceea ce-i stătea în cale și nu putea cuprinde. Să nu ne înțelegem greșit, poate aici se coase-o fabulă, sau poate se-ncearcă o personificare. Poate se face o nedreptate furnicilor de orice neam, paradoxal mai umane în sine decât întreaga ceată despre care mă sustrag a vorbi. E greu și dezonorant să vorbesc despre oamenii de gumă.

Oamenii? Hm, oamenii aleargă bezmetic după aparențe,uitând în fiecare zi că această cheltuială nenecesară de energie îi lasă fără de vlagă la sfârșitul zilei. Treaba asta cu falsificatul trăirilor, cu nevoia unora de a trăi doar din aparențe mă-nspăimântă. Unii din aceștia o fac bine încăpățânându-se zi de zi să trăiască în pielea unui personaj ce nu respiră. Și dacă nu reușești să respiri cu plămâni de împrumut asta e bine. Dacă nu reușești să respiri nici cu plămânii tăi atunci moarte se numește tot ce pretinzi că ai de arătat.

–          Tu unde ești ? – m-a întrebat într-o zi un prieten imaginar.

–          Undeva prin mine, i-am răspuns. Și destul de departe de ce cred eu uneori că reprezint. Poate e o poziție inversă față de poziția neutră în care am vrea, într-un mod ideal  să ne aflăm.

Apoi mi-a cerut o hartă. O hartă a mea?

–          Ai lăsat liniștea ta cuiva sau așa ai fost mereu ?

Pentru o clipă m-am făcut mică în mine, cu sufletul făcut bici am continuat să mă ermetizez:

–          Liniștea e ceva atât de abstract încât nu o pot cuprinde în mine de cele mai multe ori, am șoptit. Liniștea provoacă, nu crezi?

Aș fi vrut să spun că liniștea mi-am lăsat-o de ceva vreme în buzunarul stâng al lui Echt, dar mi-am oprit gândul.

Zâmbetul cui l-am lăsat m-am întrebat apoi în sine. Zâmbetul meu implacabil, mai departe de el se află ce nu se poate cunoaște, acel zâmbet pe care l-am lăsat să doarmă cu liniștea în buzunarul magic al lumii Te.

Din aste motive sunt numită nebună. Mie-mi vine a râde întocmai Rosalindei lui Shakespeare și să repet asemenea ei, lipsită de false pudori și alte asemenea aparențe:

” Dragostea este în întregime o nebunie și, îți spun, merită o cameră întunecată și un bici în aceeași măsură ca și oamenii nebuni: iar motivul pentru care ei nu sunt pedepsiți astfel și vindecați este că nebunia este atât de obișnuită, încât și călăii sunt îndrăgostiți”.

Sunt zbatere. Și așa îmi place să mă văd.  Provizoriu.

Read Full Post »