Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘onirice’ Category

M-am dezbrăcat încet, fără clipiri inutile ale genelor abile, fără să  caut să ascult sunetul timpului care trece prin materie ,

M-am dezbrăcat privindu-te cum șoptești : “Eludează-mă, eludează-mă!

Goliciunea mea  iernatică  e  NUditate, gândești tu, același fel de a arăta doar NU, o eludare paradoxală,prelungirea amniotică a unei ecografii făcută unui organ intern abscons.

Vulnerabilul e digerabil doar în nuditatea internă a unui aparat psihic definitiv provizoriu.

Placa zgâriată a compulsiei la repetiție, fractaliul din care germinează fixația care devine

Așa cum este,

Adică, provocatoare, toxica fixație.

Orice vulnerabilizare e visul de împlinire a refulatului. Cum asculți de gândul cel dintâi, necesitatea socială a ascunderii Sinelui,

în fața unei transparențe, în spatele fricii ?

1bc46a835fa3546fd55f49d51861afef

Miroase  a foame patologică de a depăși norma ereditară, încă o porție, încă una până la următoare reactualizare a sinelui.

Învăț să nu mai caut momentul numit frumusețe, aleg să îl părăsesc în clipa lui culminantă, nealegând prelungirea inutilă a unui moment punctual.

Pentru restul, pentru ceea ce simt, cred, cunosc ca fiind simțire, pentru acest rest, îmi păstrez întregul ascuns sub clipirea genelor abile, fără să mai las cuvintele să definească nespusul.

to be continued

Read Full Post »

„Prezența cuvintelor ne garantează absența restului” Maurice Blanchot
Se oprise din fuga nebunească a lucrurilor „de făcut”, înşirate compulsiv pe liste, ca să-şi asculte teribila violență de a auzi durerea. acea durere primară, angoasa fundamentală de care suferă, îşi închipuia el, toți oamenii ce au ochii inegali.
– Aiureli, lacrimi necurse la timpul lor , se îmbărbăta el la micul dejun în timp ce-şi aduna cearcănele din visele nopții.Prietenia mea cu monştrii templului numit insuficient de sumar trecut trebuie să înceteze. să trec şi asta pe listele zilnice ?
image

Astfel de gânduri îl puneau deseori în situația de a se privi, fără un interes real în afara aceluia de a surprinde golul (dar durerea, pot să o ating? ) , în oglinzi întotdeauna prea potrivite.
asta îşi dorise întotdeauna, aici era şi conflictul. prefera să dorească ceva, să jinduiască într-un posibil nealterabil şi să lase posesiunile pe seama celorlalți. tot ceea ce ajungea să aibă , nu mai era dorit.
– Dar ce anume asigură existența mea atunci? ma poate defini doar locul meu într-un univers simbolic?
Îşi spunea aceste lucruri cu voce tare , ca şi când avea nevoie să spere că este mesagerul propriei scrisori.
un soi de iluzie necesară pentru sentimentul fals de aparținere a propriei ființe.

Read Full Post »

Printre clopotele de aur se așează cele ce stau mai departe de monstruoasele tăceri ale oamenilor din zidul chinezesc. Apropos de ”mai departe” , nu mă doare mai departe de propria-mi moleculă, pentru că în afară de mine mai am încredere în cineva , mai departe de mine, în afara mea în același timp încât îmi e înăuntru. Inconștientul se strigă pe sine.

Mi-e dor să mă văd râzând sub aceiași pași albaștri unde se întorc aceleași păreri de rău, aceleași nepăsări, aceiași oameni ce aleg să dea cu lingura-n masă în timp ce universul se fragmentează pe alocuri înspre uitare.

Cine mă ascultă când Nimeni nu tace?

Nu există nici un sunet intermitent al laurilor culeși la apus de soare. NU, laurii sunt mai departe smulși de pe frunți imaginare, imaginare precum toate acele tăceri zăvorâte în bocancul bolnav de coxartroză.

8948_002_fig_006-538x358

Un prieten mi-a spus că nu există lumină decât în instalația pomilor de Crăciun, ca și când doar în copilărie mai găsim acea lumină gratuită și liberă. E o instalație veselă ce mă privește și îmi spune că dincolo de transformarea mea din sirenă în om și din om în moleculă, virus, mai există o apărare: Aceea că a trăi mă lovește în încă. În acel încă ce mă face să sper că nu e nici un animal sălbatic în pădurea în care am ales să poposesc de dragul unor rândunici lovite în fracul lor elegant.

Dubios de tare îmi apare linia cea roșie care nu se oprește decât în momentul în care lumea se separă în Doi. Sunt doi deja ce înseamnă Unul.

Nu, nu , nu există un semn de egalitate. Egalitatea înfrânge suprem.

Ar trebui să mulțumesc cuiva că mă învață să ascult, asta mă face să vorbesc mai bine.

Photo credit: Ai Weiwei, Chinese contemporary artist,

Read Full Post »

Despre nimicuri albastre se tot vorbea prin stomacul de lemn al vulpii fără de sistem cultural adecvat muncii celei de jos. Se răsucea, aducea către sine pe cel de-al doilea Eu numit Eu continuu-și-nesecat. Între suprafețele dintre cei doi poli ai așteptării mișunau termitele sufletului de dinapoi. Câtă coerență curge la vale din mierea ochilor ei ! Ce se răstignește mai înainte de vreme , se va stafidi precum sunetul furtunii la radio. Trâmbițele din suburbii se instalaseră fără drept de apel în universul manga, de acolo de unde se auzeau sunetele precise și nebănuite. Un magnet de sfoară pictată se deda la jocuri perverse, c-est a dire teribil de basice.
”- Mi-a oferit o strângere de mână ciudată și atât, țipau Paznicii Realității pe la toate colțurile de pâine uscată.

Un somn de hibernare sfântă o aștepta pe vulpea de ape repezi. Spațiu care vibrează și se cutremură se înfășura pe blana-i de suflur.

” – Prea electronic în jurul meu, își spunea vulpea din loc în loc. Histrionism sinestezic sau bubuială din interiorul globului endorfinic.

Pe suprafața acestuia stăteau scrise cu litere verzi pseudo- aforisme de genul:” Bubuluiala sau rămânerea în urma vieții se confundă atât de marcant, atât de terifiant de interesant în ceea ce se numește operația de inhale-exhale.”

sau

„unde dai și unde crapă,  oamenii se lovesc tot în față când vine vorba de a se transforma în zei, fiecare pentru sine”.

Imagine

Hm, făcu vulpea : Oamenii care aleg să se formolizeze în relații sociale decrepite au rezonatoare albastre cu ajutorul cărora se protejează de atacul iluminaților. Ce imaginație lipsită de farmec să te transformi într-un psihotic-wanna-be! Sunt tristă că întâlnesc ființe care cerșesc afecțiune, când erau copii au fost destul de probabil destul de lipsiți de aceasta. La noi în pădure, alegem doar să trăim, astfel supraviețuim. Mai avem și alte nevoi a ne satisface și pentru asta alegem să trăim. Iar iubire este atunci când îți dorești din toată inima ca oricine din viața ta să trăiască. Sa trăiască supraviețuind, alergând, să ființeze în tot ce e viu, nu contează cum, doar să trăiască și azi. Și azi celălalt. Și azi de acum.  Așa suntem la noi în pădure. ”
Puerilul discurs al vulpii se lovea de pereții peșterii mânjiți cu sânge de cocoș tânăr.
Din peștera de peste un secol se auzea vocea unui manelist cavernos : „Ce miracol,ce minune, beeeheee,beeehee.bee. B”.
Spectacolul subacvatic continua și acum dacă  din peștera plină cu steaguri  nu auzeam mai multe voci în spatele meu ce strigau: „ Cine nu sare,cine nu sare,ori e bozgor ori e prost de moare”. Interesantul mesaj ce m-a adus la realitate m-a făcut să realizez că sunt pe stadion. Eram la meci ?  Și România câștigă? Unde am fost până acum?

Eeei, ce sindrofie a sufletelor nevăzute.

Read Full Post »

Suntem captivi universurilor pe care le naștem din voință pură, ca și când într-un veac trecut posedam toate acele simțuri ce ne ajutau să ne perpetuăm în mod natural.

Mă gândeam astăzi în timp ce mă întorceam acasă că oamenii sunt mult prea atașați de rolul/ rolurile pe care le joacă, întocmai unei haine bine croite și pe care nu vrem niciodată să o mai dăm jos de pe trup… ca și când bezmetici, în spatele rolului habar nu mai avem cine suntem.

Habar nu mai avem de ce suntem în acel rol. Acest rol mă definește?? Întrebări destul de alambicate pentru creierul meu anesteziat. Sau sinesteziat?

Zâmbesc în plină pace nouă cu mine și cu acei oameni din viața mea ce știu să-mi pătrundă în realitate și să nu încerce să mi-o modifice sub nici un aspect.

Mai departe de acest sentiment se află zâmbetul final pe care aș vrea să-l trăiesc alături de acei oameni ce reușesc fără să-ncerce să pătrundă și să-mi populeze toate lumile mele. Întregi.

Imaginare au ba.

I am a real alien.

…. și-n timp ce Dumnezeu e plecat cu treburi, mă declar adepta teoriei lui Moreno și mă proclam propriul meu dumnezeu. Și dacă aceasta se numește blasfemie, atunci nu știu cum se numește acest misticism ultim al omului, religia aceasta barbară ce-mi spune că Dumnezeu poate fi doar cine și cum și l-au imaginat alții înaintea mea.

Read Full Post »

Epopee de grădină. Lucrușoare de nou-născut în beci. Pe tavan , niște rinoceri cu cozi de hidre. Totul se învârte în jurul unei ape tulburi pe care o port într-un coș de cumpărături. Alerg în căutarea unei străzi, de parcă timpul se va opri în momentul în care îmi voi da seama că nu există stradă cu astfel de nume. Unde mă duc pașii? Îl întreb pe primul trecător. Îmi răspunde că mă aflu într-o parte greșită a țării și că această stradă există, însă nu aici. Conținutul latent al visului mă obligă acum, în stare vigilă, să mă îngrozesc. De cine? De propriile fantasme, de proiecțiile mele sau ale celor din jurul meu? Undeva, am găsit răspunsurile, tot undeva le-am refulat. Starea fizică se înrăutățește: cefalee, dureri stomacale. Parcă mi-aș pune un diagnostic isteric, dacă nu aș fi aflat înainte viroza ce bântuie prin oraș. ”Psihotic, psihotic!” îmi strigă procesele conștiente, astfel de vise sunt manifestări latente ale unor afecte refulate. Mhhh , îmi zic. Trebuie să ajung pe strada aceea, trebuie să îl întâlnesc pe acel bărbat. Pe peretele camerei : tablouri vechi de lemn cu poze antice, oameni morți i-aș numi acum în stare vigilă, apă tulbure de Giurgiu, mobila de lemn, un bar din lemn în spatele căruia se află adversarul meu conștient: un bărbat, un om ce se joacă de-a autoritatea fără să își înțeleagă propriile frustrări. În stare vigilă, primele asociații libere privitoare la el sunt: ” Când văzui a lor mulțime, câtă frunză, câtă iarbă/ Cu o ură neîmpăcată mi-am șoptit atunci în barbă/ Am jurat că peste dânșii să trec falnic, fără pas,/ Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs.”Mai apoi mi-am adus aminte de două obiecte ce nu sunt ale mele și vreau să le dau afară din casă. Istorii neînsemnate, oameni de gumă. Agresiuni. Durere și alte asociații banale.

Pe noptieră, Gellu Naum –proză, cartea iubitului, pe masuța de laptop Sigmund Freud- Interpretarea viselor, cartea mea. Ambele cărți își au autorii într-o aureolă specifică crucilor ortodoxe. Sepia îmi invadează pupila și mă mulțumesc cu gândul că oamenii idioți aleg să portretizeze pe cei ce au murit în culori sumbre și cercuri barbare. Travaliu, travaliu. Mă muncesc psihanalitic, mă lovesc de toate colțurile obiectelor de parcă nu există colțuri, mă mulțumesc cu zâmbetul încercănat al fetiței din oglindă și îmi caut geanta. Trebuie să plec, dar nu știu unde. Poate voi căuta strada din vis, poate voi cutreiera aiurea flanând progresiv spre ieșirea din nevroza visului și, bezmetică, flămândă și cu aer crud în plâmâni , voi ajunge la înțelegerea conținutului latent al visului. Reproș – cuvânt din indice de carte. De ce l-am căutat inconștient pe acesta, de ce m-am oprit asupra lui? Sunt obligată de Supraeu să mă analizez, să nu las nici un gest neobservat. La final, ajung blocată într-o tristețe apăsătoare. Există o spirală în dreptul inimii, ce descrie un cerc, o mandală a egoismului pentru Fata de ghindă. Al cui egoism , ne întrebăm??? O simplă proiecție? Deplasări, deplasări, digresiuni infantile, tensiune 13 cu 32 (în vis mă mira doar minima ce era nefirească), oameni indiferenți, case necunoscute, reproș,reproș, reproș,.Indice dintr-o carte. Ciudat, sau chiar deloc ciudat, inconștientul nostru este construit prin sine din paradoxuri. Ce paradox?

O zi de avisare ce culmina cu un vis înfricoșător. Aș spune că sunt o masochistă cu acte în regulă, ca primă ipoteză: din nou Supraeul, instanța mea socializată îmi provoacă de această dată un vis punitiv. Până pe seară voi afla, îmi voi diseca visul în firuri asociative până ce nu va rămâne decât sentimentul amar că exibiția acestui vis e un mărgăritar ce va rămâne în gâtul porcilor. Întregul vis l-am spus unui singur om, singurului om ce l-ar putea și simți , nu doar înțelege. A mă speria ???? Fără proiecții. Nimeni nu doarme, nimeni nu doare, dar teama de omul pe care îl iubești nu e o realitate decât în măsura în care nu ai reușit să parcurgi procesul negării. Ne e teamă de noi, de propiul inconștient bezmetic, de traume ascunse poate, de cuvântul reproș ales dintr-un indice de nume și termeni.

Un vis. La trezire, o angoasă aparent incontrolabilă, o cefalee ce te face să-ți analizezi poate prea mult cearcănele pictate din oglindă. La sfârșit, un sentiment de pace, de acceptare a refulărilor.

Un sentiment de dort. Zâmbești. Vorbești despre tine când la persoana întâi , când la persoana a doua.

O spoială aici: aproape nimic din visul cel adevărat. Cred că mă ermetizez. Se numește mecanism de apărare, caut să mă apăr de agresiunile celorlalți prin ermetizarea propriului limbaj. Opere incomplete pentru oamenii din Evul Mediu. Nimic din ceea ce e scris aici nu e întru totul adevărat. Ca și când există adevăruri universale, mai ales despre vise. Visului, în genere, îi lipsesc toți adjuvanții de memorie, tocmai de aceea, introducem vigil, în stare conștientă însă involuntar în amintirea visului o serie de lucruri ce par să se ordoneze logic. Inconștientul nu funcționează astfel însă. Teama de demistificare ucide rațiunea adeseori. Erosul meu e atât de excedentar încât balanța între acesta și Thanatos se înclină covârșitor în favoarea Erosului. Iată salvarea.

Read Full Post »

Profesorul întoarse capul spre copilul cu ochii mari și îi zâmbi înțelegător. Ceva din privirea copilului cu cap de punker îl făcu pe tânărul profesor să zâmbească atât de trist mai devreme. Își umezi buzele cu limba la fel de uscată, deschise gura și spuse cu ochii țintă în ai copilului:

-Azi ai temă pentru acasă un citat, vreau să îmi spui la următoarea întâlnire cui îi aparțin cuvintele, de ce crezi că ți le adresez ție și cum crezi că ai putea să răspunzi. Iată citatul: ” Un măcăleandru-n colivie/ Umple Raiul de furie.”.

Copilul privi țintă-n țintă, ochi rostogoliți în ochi rostogoliți și, deschizând gura cu buze subțiri încăpățânate, spuse:

– Domnule profesor, nu mi-ați spus însă ce credeți despre visul meu. Știți că v-am povestit un vis deunăzi. Vă visam pe dumneavoastră,erați într-o casă răcoroasă și acolo era un copil ce tot spărgea la oglinzi mici și le ascundea pe sub mobilele casei adormite. V-am întrebat cine e copilul acesta? Mi-ați spus simplu: ”EU!” și apoi cu o voce schimbată ați teoretizat: ”Acest copil din fața ta nu a putut accepta realitatea, oglinzile așadar sunt o oroare pentru el, nerecunoscând nimic din universul său interior în reflecția oglinzii. Așadar le pedepsește ca naiba când prinde câte una: dă cu oglinda de pământ,apoi, înspăimântat de crima produsă, o pitește pe sub mobile. Oglinzile sparte de sub mobile. Frumos titlu pentru un eventual CV lunatic.” și apoi ați tăcut, nu ați mai spus nimic iar eu am încercat să mă plimb prin casa răcoroasă în căutarea copilului însă dumneavoastră mi-ați spus să nu mă obosesc: ”Dragă, copilul  apare doar când vrea el. Dar dacă îți dorești să-l mai vezi, mai stai pe aproape și nu mai fugi din casă. Mai face o sumedenie de minuni în afara spartului de oglinzi. Acordă-i o șansă!” Iar eu atunci m-am speriat atât de tare încât m-am trezit din vis. Eram transpirat, trist și mă aflat într-un pat străin. Aveam tuburi pe tot corpul și nu reușeam să mi le smulg. Bănuiesc că visam în continuare.Pentru că nu-i așa profesore, nu-i așa că nu se poate evada din banalitatea cotidianului decât prin crimă sau dragoste? Nu așa m-ați învățat?

-Cred că am vorbit cam multe în vis ca să vorbim și aici, în această convenție a realității comune. Într-o altă zi mai bine. Mă simt obosit acum și simt nevoia să dorm. Pe mâine, tinere , pe mâine!

Read Full Post »

Older Posts »