Suntem captivi universurilor pe care le naștem din voință pură, ca și când într-un veac trecut posedam toate acele simțuri ce ne ajutau să ne perpetuăm în mod natural.
Mă gândeam astăzi în timp ce mă întorceam acasă că oamenii sunt mult prea atașați de rolul/ rolurile pe care le joacă, întocmai unei haine bine croite și pe care nu vrem niciodată să o mai dăm jos de pe trup… ca și când bezmetici, în spatele rolului habar nu mai avem cine suntem.
Habar nu mai avem de ce suntem în acel rol. Acest rol mă definește?? Întrebări destul de alambicate pentru creierul meu anesteziat. Sau sinesteziat?
Zâmbesc în plină pace nouă cu mine și cu acei oameni din viața mea ce știu să-mi pătrundă în realitate și să nu încerce să mi-o modifice sub nici un aspect.
Mai departe de acest sentiment se află zâmbetul final pe care aș vrea să-l trăiesc alături de acei oameni ce reușesc fără să-ncerce să pătrundă și să-mi populeze toate lumile mele. Întregi.
Imaginare au ba.
…. și-n timp ce Dumnezeu e plecat cu treburi, mă declar adepta teoriei lui Moreno și mă proclam propriul meu dumnezeu. Și dacă aceasta se numește blasfemie, atunci nu știu cum se numește acest misticism ultim al omului, religia aceasta barbară ce-mi spune că Dumnezeu poate fi doar cine și cum și l-au imaginat alții înaintea mea.
O fată de ghindă. 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.