Privesc încarcerată barbar de la același balcon de drept comun. Sus? Posibilul. Jos? Niște cuvinte scrijelite pe asfaltul trotuarului: ” Heaven can wait for a moment !”
Printre forfota din minte , un singur gând măcinat: ” Provoacă-te pe uscat, forează fără de știință în adâncul sălbăticiei, acolo unde nimeni nu poate pătrunde nici măcar cu ip-uri false a la Cristofor Columb”.
– Vă putem servi inconștient flambat alături de fixații infantile coapte în sucul dulce-vomitativ al defulării forțate. La desert vă puteți delecta cu un antiemetic pentru gândurile paralizante.
Nu am putut asculta până la capăt ce-mi spuneau vocile ce-mi violentau spațiul de odihnă, atât de tare mă dureau norii strânși la asfințit să-mi sugrume pata mea sfântă de probabil.
Pe foaia de hârtie din fața mea stăteau scrise pe nesimțite cuvinte bătute de vânt: ” Sub piatra vieții am găsit nimic. Mă așteptam să găsesc miriapodul din care se scurg acele segmente de rău ce-i posedă pe ei, oamenii intoleranți ce trăiesc sub mirosul de gumă arsă ce le mistuie trupurile, carcase goale. ”.
Sub ce pânze, sub ce noroi mă lasă buretele conștiinței să vă expir ca pe mucine ale unei viroze tomnatice?
Toamna e a mea, cânt cu plăcere, căci sufletul mi-e toamnă. Născută-n toamnă, mi-am învățat manierele din hlamida sa încorsetată-n podgorii și păduri ce stau să fugă. Să fugă de dor de foc, cu miros de pucioasă și must, cu fum în timpane și voci allegro în mintea-mi reîntoarsă în Se.
Îi aleg, îi las să se lovească singuri, nu mai rămâne nimic din oamenii care vor să traverseze viața doar cu avarii pe alocuri. Din tăciune, mortificare și repaos alarmant , de acolo am reușit să-mi scot cristalul meu de preț. Omul ce-mi veghează nopțile somnul răpit de bruxism, omul ce-mi închină versuri la asfințit în liniștea unui travaliu doar al nostru.
– Mai departe de Eu-ul fiecăruia, mai departe de fiecare Cine,mai departe în afara noastră, ce suntem noi, iubitule? , l-am întrebat la asfințit. O pată luminoasă pe un cer absurd și negreșit de tulburat ?
Mi-a răspuns că nu.
– Noi suntem o lumină ce nu se scurge după legile gravitației, ci pulsează, se autoconservă prin taina lumii noastre neaflată de profanii rezistenței amorțite. Mai desenează-mă încă o dată , ca atunci când ne-am salvat unul pe celălalt.Aici e Te.
Și poartă de intrare nu există aici, ce bine că fiecare cerc ține în mod natural doar doi.
O fată de ghindă. 