Doamna Constanța

Naivitatea mea nativă
Stă pe aceeași stradă cu burduful de câine părăsit de brânză

Dimineața însă mă trezesc în starea pură
De celulă stem gata să fie
Oricine vrea Celălalt.

Printr-o fericită adesîntâmplare
Pe strada mea însă s-a mutat
Definitiv Constanța.
Obiectului.

O doamnă bine
Cu care mă joc Cucu-Bau când
Uneori Obiectele interne
Mai tremură gelatinos.

Amor hereos mi-e școala
În care-mi trudesc aparatul
Pneumatic
Haosul clivat al societății
Mai respiră uneori asmatic sub
Pojghița emoțiilor

Atunci vine doamna Constanța
Și-mi șoptește:
„Alooo! Făurirea de sine e ca dragostea
De Dumnezeu!”

Piesa lipsă din puzzleul acceptării
Era revenirea ca ultim test
Al nesiguranței de sine.
De acum poezia se făurește drept
Delicios obiect tranzițional,
Cu și prin celălalt

Astfel merg braț la braț

Cu doamna Co(ns)Tanța

Vindecate de anosmie

Adulmecând aerul propriului (a)miez.

Read Full Post »