Marele Adevăr și câmpiile Elizee.

Dicton: ” Mama, cât au nevoie oamenii să doarmă?”

                                                            Fata de ghindă, 5 ani.

 

Ieri m-am uitat la oameni în metrou. Pot să recunosc un insomniac dintr-o singură privire, mă gândeam atunci și am alunecat într-o stare de visare  care s-a soldat cu ajungerea mea în celălalt capăt al Bucureștiului fără intenție.

……… pentru că în somn am murit de fiecare dată. Somnul e o binecuvântare pentru cei care refulează ideea normală a somnului. ȘI mai departe este vorba de ce apărare are fiecare.

Eu una joc un rol de psihopată cu somnul. Mă mint că nu știu că e moarte iar la trezire mă mint că n-am pierdut ceva din mine prin somn. De fapt, ceea ce se pierde e irecuperabilul. Nici o lucrare dentară nu ar putea să-mi refacă bucățile din dinți pierdute prin somn, nici zece seturi de extensii nu ar putea să-mi înlocuiască firele de păr cedate pernei prin somn, nici o cremă placebo-minune din lune nu ar putea să-mi șteargă ridurile fine dobândite în somn.

După furtună urmează o tăcere monumentală. După insomnie urmează un somn comatos în care inconștientul tău umblă bezmetic pe toate câmpiile Elizee posibile. Te trezești când nici săracul inconștient nu se mai suportă pe el însuși. Te-ai trezit.  Acum apărările sunt instalate, platoșa încorporată, masca falsă a conștientului intră în firescu-i rol. Te uiți în oglindă: bucăți dintr-un dinte lipsesc, fire de păr moarte sunt pe pernă, riduri fine sunt sculptate pe chipul brăzdat de cearcăne. Durerile reapar în umărul stâng, nările ustură de atât aer nefiresc, plămânii au tendința de a eșua la fiecare secundă.  Ochii??? Ei da, ochii aleargă bezmetic după percepțiile senzoriale necesare.  Pentru că e nevoie de echilibru după somn, omul privește, respiră, miroase, înghite în sec, își atinge părți ale corpului. Poate vrea să se asigure că nu a murit nici de data aceasta.

Mai târziu, intervine vocea.  Gata . Masca e repusă în funcțiune total. S-a aprins lumina. Primul cuvânt al omului dimineața e ca sunetul de pornire al Windows-ului . E certitudinea că nu suntem morți. Căci vocea înseamnă că viața poate continua. Până la următoarea moarte.

Pentru mine, somnul e ironia morții. Râd de moarte prin somn, mă joc cu ea. Partenerul meu de joc e moartea.(nu știu dacă există alt partener pentru altcineva). În timp ce mă joc de-a somnul cu ea, mă gândesc că poate moartea se va păcăli, va crede că am murit cu adevărat și mă va șterge de pe catastif. Voi deveni nemuritoare din secunda în care moartea mă va sări.

Uneori omul se întreabă dacă nu cumva își dorește să moară dacă nu vrea să doarmă. Insomniacii ăștia nevrotici suntem noi, grupul celor prea neserioși ca să putem juca rolul ăsta fals cu moartea. Noi suntem ăia cu Toma Necredinciosu”.  Noi o vrem pe aia adevărată. Moartea veridică. Noi suntem Grupul-oamenilor-prea-sinceri-pentru-a-se-mai-juca-de-a-moartea, Grupul-răzvrătiților-împotriva-măștii.

Doar pentru că am mai multă viață în mine nu înseamnă că ar trebui să fiu pedepsită să dorm la fel de mult precum ceilalți oameni.  Eu n-am nevoie de atâta somn.

Insomniacii suntem o altă specie de maimuță mai evoluată care nu mai are purici de tare mult timp, dar se mai scarpină din când în când și asta dintr-un gest reflex, dintr-un stereotip greu de uitat. Noi am înțeles că trebuie să acceptăm  moartea ca pe un sens fundamental și am ales o altă cale prin care să ne scurgem către.

N.B. Cine vorbește la persoana întâi plural??? Freud spune că schizofrenicii. Eu cred că cei care vorbesc la persoana întâi plural știu ceva.  Sunt cei care au înțeles că în fiecare din noi există un infinit, o multitudine de eu, o sumă de identități în scurgere către.

Povești nemuritoare

Un copac fără rouă. Am visat un copac fără rouă. Fără ideea de rouă. Un copac atât de trist și singur. Dacă roua ar înceta să se producă (da, să se producă!!!) am putea spune că lucrurile se vor degrada precum culorile dintr-un colaj al lui Andy Warhol.

copacul acesta , atât de înțelept, atât de auto-cuprinzător, acest copac nu știa ce înseamnă roua. Auzise și el de la alții. ca să nu ma spun de sentimentul de a simți roua. Nimeni nu știa acest lucru însă. Copacul să lăuda în fiecare zi celorlalți copaci din pădure că de dimineață l-a udat roua nemaipomenit!!, extraordinar!!!! ce să mai, până la suflet!!!

Asta până când roua a auzit zvon pe la urechile ei că neobrăzatul ăsta de copac se lăuda  cu zilnice aventuri erotice cu ea. Hmmm! și atunci roua s-a hotărât să îi facă o vizită domnului Copac, să se întâlnească cu adevărat cu neobrăzatul ăsta.

Doar că după întâlnire, domnul Copac nu s-a mai lăudat niciodată că s-a s-a întâlnit cu  domnișoara de Rouă.

În fapt, de atunci tac mâlc amândoi, nu scot un singur cuvânt niciunul. Acesta e pactul dintre domnul Copac și domnișoara de Rouă : ”ne vom întâlni de acum încolo în fiecare dimineață dacă și numai dacă nu vom spune nimănui despre întâlnirea noastră” ….

..Și de atunci roua și copacul tac și nu își dezvăluie secretul simbiozei lor perfecte în veci.

Poate doar în vise.

Caut nasturi.

Azi am văzut zebre pe stradă. Drept pentru care am intrat în fiecare magazin din drumul meu și i-am întrebat dacă au nasturi de vânzare. Mă chinuie o idee cu nasturi. Trebuie să fac rost de ei și să îi așez așa cum vrea mintea mea. Nu în cutii pe culori, nu pe palton sau pe spatele rochiei mele de vară. Pe pereți sau în circumvoluțiunile creierului meu. Acolo le e locul.

Mi-e greu să mai înaintez pe stradă, cum ies dintr-un magazin care nu are nasturi, mă cuprinde un tremur și sunt sigură că dacă nu mă calmez am să sparg tot bufetul cu vase de porțelan din pavilionul urechii  în cutremurarea mea. Trag aer tare în piept și mi se pare că am tras pe nas niște bucăți albe de mătase lungă, ca niște perdele ce ies din pălăria unui elegant indian uriaș.

Realizez că am nevoie de somn. Mă pun în pat și dorm cu nasturi înfipți în   toate circumvoluțiunile creierului. Când m-am trezit, mi-am dat seama că mulți oameni vor să mă facă să cred că nu mai există nasturi și pentru mine. Poate chiar așa e, oamenii au nasturi doar pentru ei, pentru hainele lor, pentru cutiile lor de nasturi. De-aia și nasturii au devenit pe bani. E ciudat, îmi doresc atât de mult niște nasturi maro și verzi închis și nu aș vrea să dau bani pe ei, aș distruge toată dorința mea de a avea nasturi. Așa că am să vin din casă în casă și am să cer nasturi. Dacă nu vor vrea să îmi dea, o să îi fur, o să îi tai de pe hainele lor, la metrou, în piață, la cursurile de master, în club, în familie. O să vă iau nasturii pe care îi merit. Îi merit pentru că mi-i doresc, voi doar vă folosiți de ei.

Mi-am dorit toată viața nasturi pe care să îi fumez, să îi trag pe nas,prin vene, pe gură sau pe orice orificiu pe unde îmi mai pot administra droguri ușoare. Cred în drogurile pe care mi le administrez cu buna știință, după prescripția instituită de mine.

Aaaa,da, să vă zic ce vreau să fac cu nasturii. Să fac un copac. 

Un alt mit luat în derâdere.

L-a  văzut pentru prima oară într-un parc unde ea se elibera de nămolul lacurilor în care a călcat fără vreme. El, nu știu ce făcea,  ea niciodată nu a știut ce face el. Ideal zic.

Se știau de ceva timp, suficient cât să le zboare prin cap dopamină la pungi de 10 kilograme și endorfine care nu se găsesc nici în cea mai a dracului ciocolată.

I-a spus imediat cum i-a privit chipul atât de interesant: ”Fără sărut! Te rog, asta e singura regulă, nu vreau să mă săruți !” S-au prins de mâini și au plecat spre un insectar părăsit în care mai rămăseseră doar boldurile cu gămălie roasă cu care fuseseră insectele prinse și pânze de păianjen vechi ,prăfuite.  Acolo au făcut dragoste cu toate părțile corpului lor , fără buze însă. Pe ele le-au lăsat să participe ca și spectatori ai acestui iureș aiurizant. Când a vrut să coboare din insectar,bărbatul a oprit-o cu un  gest ferm al mâinii sale stângi perfecte: ” Mai stai aici, nu aș vrea să plec acasă deocamdată, acolo pânzele de păianjen sunt ascunse sub un covor fermecat care emană niște substanțe halucinogene asemănătoare dopaminei din pungile  noastre ieftine de 1o kile!”

Femeia se întoarse către el cu un zâmbet imens pe fața încercănată. I-a zâmbit cu toată ființa, cu toată fața, inclusiv cu buzele flămânde. El pune mâna stângă din nou în mișcare și îi atinge buzele tinerei : ” NU cred că pot să respect regula! Cine dracului te-a învățat oricum că trebuie să ai reguli la război? Vreau să te beau!”

Femeia tace un moment cu ochii închiși.

-” NU, nu mă săruta. Fără sărut. Dacă mă săruți, nu mă vei mai vedea niciodată. Dacă mă săruți, mă pierzi!”

-NU vreau să te pierd, spuse bărbatul și cu buze flămânde, bău toată ploaia caldă de pe buzele fetei.

Un cocktail de droguri grele: plumb, mercur, plutoniu, uraniu,  și alt aer radioactiv o aduce pe femeie în stare de plutire pe asfaltul tavanului. De acolo, plutind, ca un balon umplut cu gaz ilariant, șoptește:

-”Nu știi să asculți reguli, domnule     ! sau cumva tu știi ceva? Cumva știi de la bun început că eu nu dețin astfel de lucruri? că regulile sunt inutile într-un ecosistem atât de sălbatic prin sine? Cum aș putea eu să am reguli când eu nu mă am nici pe mine?”

-”Stai liniștită, nu trebuie să te temi niciodată de radioactivitatea naturală.!”

Astfel spuse Orfeu și cu mâini sigure și puternice o culese pe Euridice de pe tavanul plin de pânze de păianjeni morți. Astfel Euridice ajunse lângă Orfeu și mâinile lui. Pe care le-a.

Penelopa modernă.

Zoom, please!

 

 

Câteva cuvinte.

Spirit pe de o parte, exercițiu practic de relație, pe de altă parte.

Vede prea limpede ca să nu prevadă pericolele, se scrutează prea mult ca să cedeze impulsului organic.

Reacția sa naturală este să se eschiveze, să se refuze, precum Gilgamesh i se refuză lui Ishtar, să-și evite destinul natural, să fugă de o responsabilitate care i se pare covârșitoare.

Eu.

Fug din nou.

Atâta liniște în jur.

Uneori nu pot să ies din mine oricât de tare aș încerca. Poate mă străduiesc prea mult. Mărturisesc că îmi place enorm când mă aflu în  afara mea, golită de toate sentimentele-glob pe care ca un Atlas le port de ceva timp, de toate sentimentele afara unuia singur: pacea.

Îndrăgostită iremediabil de proces, complet neinteresată de răspuns și nici măcar de întrebarea pentru care am inițiat procesul. Întrebările aceluiași răspuns, miile de feluri în care punem aceeași întrebare mă lasă rece. Eu vreau procesul până la ajungerea la marele răspuns. Vreau viața.

Îndrăgostită iremediabil de proces.

Pierdută total în procesul de a afla. Visez. Visez. Visez într-o cameră goală, nemobilată și umplută de foi pline de gânduri, nori de gânduri în aer, desene. Mai e ceva aici: 166 de cm. De materie în care zac și plutesc eu. În acești 166 de cm visez eu cu mine și cu alți noi cu identitate nedeclarată.

Azi  am nimic despre mine. Mi-au murit cuvintele despre mine. Momentul acesta m-a golit de mine. Ah,da, în sfârșit, iată ieșirea din mine.  Aud din picturi cum mă strigă un scris copilăresc. Raționez și simt în același timp. Cu ochii închiși, mă pictez pe dinăuntru cu pensule imense. Ce ciudat de minunat, sunt înăuntrul meu și mă vopsesc pe interior, în același timp  mă privesc din afara mea și îmi  admir munca pe care o fac în interior.

O tăcere nu se va reconcilia niciodată cu un strigăt la fel cum Hansel și Gretel se vor răzbuna pe Vrăjitoarea cu casa de turtă dulce întotdeauna. Și asta pentru că altcineva înaintea noastră a inventat convenția contrastelor și basmele. Totul a fost creat înaintea ta. Ia de explorează și nu uita să te intorci la tine atunci când ai terminat!

Mă gandesc că în orice clipă, mai există cineva , cel puțin o persoană, ideal una,care să asculte aceeași melodie, aceeași muzică, aceleași sunete în același timp cu mine pe un alt punct de pe glob sau din orașul ăsta. Și uneori îi simt pe oamenii ăștia, dar foarte rar și atunci le zâmbesc copilărește și mă întind în poziția omului vitruvian  al lui Da Vinci, cu brațele și picioarele întinse pe parchetul rece. Și atunci mă eliberez din mine și plutesc pe aici pe undeva, prin camerele astea, prin ochii voștri, prin măgura deasă, prin întrebări inutile.

Atâta liniște în jur. Poate e de la vântul de afară.

Mi-am făcut bagajul. Plec din nou. Nu pot să mai stau în loc. Cu bagajele făcute, cu picioarele în prag , fug din nou. Fug de ai mei pentru că asta am făcut toată viața, fug de prietenii pe care îi părăsesc constant, fug de noii cunoscuți care fug și ei de mine, fug de tipul care încearcă să mă înțeleagă, fug de camera mea prea plină de mine, fug de blogul acesta devenit prea cabotin, fug de mine. Mă duc la gară. Voi alege acolo în ce tren mă urc. Mă întorc sâmbătă.

Un scaun va rămâne întotdeauna un scaun ce caută esența perfectă de lemn din care a fost făcut.